Atelier Staiko, „plămădit” în Moldova, deschis în Germania

Întâi am văzut lucrările – genți, portmonee, centuri etc. Ce-i drept mai mult pentru bărbați, dar foarte frumoase toate. Purtau semnătura Atelier Staiko. Și pentru că acest „Staiko” suna tare intrigant și nu-mi dădea pace, am ținut neapărat să știu cine stă în spatele lui. Și-am aflat! Atelierul aparține unui moldovean stabilit de câțiva ani în Germania. Îi spune Viorel Lazăr și imediat ce l-am contactat m-a invitat la el să îmi arate și să îmi povestească despre sine, despre „Staiko” și despre cum e să îți deschizi o mică afacere într-o țară străină. Dacă nu ne despărțeau atâția kilometri, zău că m-aș fi dus… Și acum, lăsând gluma la o parte, eu zic că acest om are o poveste frumoasă despre cum „o joacă de copil” a ajuns peste ani, să prindă forma unei mici afaceri. La mii de kilometri depărtare de casă…

„Despre mine pe scurt!? Vin dintr-un sat din Nisporeni și fac parte încă din generația care știe cum se pasc bobocii pe toloacă, cum se „porăie” prin gospodărie și cum se lucrează cu sapa pe deal. Dar pe lângă toate astea, eu, am mai găsit timp să merg frecvent în vizită la vecinul meu, nea Petrea, care era pantofarul satului. Uite că-n atelierul lui mi-am petrecut o bună parte a copilăriei și adolescenței. De fapt, atelier e doar un fel a spune, pentru că nea Petrea avea o cămeruță mică cu o laiță, pe care era așternut un țol colorat ca un curcubeu, sub laiță – o cutie cu scule, o sobă mereu caldă și… cam atât. Sculele le scotea cu vârful degetelor, iar cu călcâiul le împingea la loc. Purta deasupra hainei ani de zile aceeași pestelcă ponosită, care mirosea a piele tăbăcită, dar care mie mi se părea că îl transformă în cel mai vajnic om din sat. Toată ziua bocănea, cosea și cu toate că eu mai mult „îi încurcam ițele” decât îl ajutam, să știi că a avut mereu răbdare cu mine și nu m-a alungat niciodată din atelierul lui.

Dar până să ajung proprietarul Atelier Staiko, a trebuit să parcurg o cale lungă și întortochiată. Pentru că mai târziu am vrut să devin inginer și chiar am făcut facultatea de inginerie, dar din motive personale nu am profesat decât foarte puțin timp. Apoi mi-am deschis o mică afacere la Chișinău. Am avut și câțiva angajați. Schimbarea frecventă a personalului, de rând cu multe alte probleme m-au făcut, într-un final, s-o vând. Atunci a fost momentul când am conștientizat ce-mi dorește sufletul – un atelier. Decizia mea a fost luată datorită lecției pe care, între timp, mi-am învățat-o – dacă vreau ca un lucru să fie făcut bine, trebuie să îl fac doar eu, fără a depinde de alții. Am început să cercetez piața și am observat că această ramură a meșteșugăritului lipsește cu desăvârșire în Moldova, ia acolo doi – trei meșteri și ioc instrumente sau materie primă.

Între timp am văzut un reportaj despre ieromonahul Savatie Baștovoi, care tocmai își deschisese un atelier de meșteșugărit la Chișinău. Am mers la el și i-am zis că mi-ar plăcea și mie să învăț ceea ce face și el și că am instrumente. Savatie m-a privit din cap până-n picioare și mi-a spus: „adu-ți sculele și hai la treabă, că loc pentru oameni buni este”. A doua zi deja făceam parte din atelierul „Geanta cu cărți”. Am lucrat cot la cot doi ani, timp în care am învățat împreună și unul de la altul, or acest atelier a fost asemeni unui laborator pentru amândoi. Am cusut genți și o groază de alte chestii, care ulterior au ajuns pe toate continentele. Am trăit vremuri frumoase, pentru că însuși Savatie e un om extraordinar. Pe lângă faptul că este un meșteșugar desăvârșit, l-am cunoscut și în calitate de bucătar, dar mai ales de scriitor. În perioada celor doi ani de ucenicie, Savatie a scris trei dintre cărțile sale – „Cartea despre femei”, „Antiparenting. Sensul pierdut al paternității” și „Învățăturile unei prostituate bătrâne către fiul său handicapat”.

În 2012 am fost pentru prima dată în Europa, în vizită la niște rude. Întâmplarea a făcut să circul prin mai multe țări europene, inclusiv și prin Germania. Ultima m-a impresionat în mod deosebit și, într-un fel, mi-a schimbat traiectoria vieții. Cu regret, suntem generația de sacrificiu. Ne sacrificăm fie că plecăm, fie că rămânem și ne doare sufletul după părinții și după copiii noștri deopotrivă. Mie personal Moldova nu îmi putea oferi mai mult decât deja agonisisem, așa că am făcut ceea ce fac mulți moldoveni… am plecat. Pentru copil. Am venit în Germania în august 2016, iar soția și copilul – două luni mai târziu. După ce am trecut toate etapele integrării, de la găsirea unei chirii, a unui job, perfectarea diferitor acte etc., mi-am luat un respiro, iar într-o bună zi am găsit, în sfârșit, timp și pentru Atelier Staiko.

Denumirea de Staiko, vine de la Staiku, care e un fel de poreclă. Străbunicul meu a fost botezat Staiku de un preot grec, nume care în limba noastră însemna Ștefan. Așa ne știu toți sătenii – Viorel a lui Staiku, Gheorghe a lui Staiku, Afanas a lui Staiku. Mi-am zis că acest Staiku e o poveste care trebuie să mai trăiască încă cel puțin două sute de ani. Și-apoi, sincer să fiu, îmi place acest nume. Ce-i drept, mie Staiku mie se asociază, mai curând, cu bunicul, un om de o cumsecădenie rară de la care am învățat multe, pentru că pe străbunicul „nu l-am prins”.

Atelierul l-am deschis acum un an în una din camerele apartamentului în care locuiesc. Nu are nimic comun nici cu cel al lui nea Petrea, nici cu cel al lui Savatie. E un atelier destul de practic, în care am investit mii de euro în tot felul de scule și piele. Filosofia atelierului este una simplă – totul este făcut manual, după metoda de lucru de acum 150 – 200 ani, similar cu ce se făcea pe la casele mari pariziene. Folosesc doar piele din Franța și Italia. Scumpă, dar bună. Așa sau altfel, acest atelier este locul în care petrec serile, în liniște și relaxare, după o zi de muncă la fabrică. Lucrez, mă odihnesc, apoi iar lucrez la centurile, husele, gențile și portmoneele mele.

Inițial tot ce făceam în atelier, dăruiam, or neavând acte, acel renumit Gewerbe, nu le puteam comercializa. Acum câteva luni am devenit mic întreprinzător privat (Kleingewerbe). Procedura a fost una foarte simplă. Am mers la primăria din localitate și le-am spus că vreau să-mi deschid o afacere. Mi-au cerut detalii generale despre activitatea mea. Le-am spus că fac produse din piele. Nu a fost nevoie de vreo autorizație anume, nu mi-au verificat nici cât de mare e spațiul atelierului, m-au crezut pe cuvânt. În schimb, au cerut să afle dacă nu am mașini zgomotoase, care ar deranja vecinii. Am achitat 25 de euro taxa de înregistrare.

Mi-au dat un formular pe care l-am completat acasă și pe care l-am dus ulterior la Administrația Financiară (Finanzamt). În formular mi s-au cerut mai multe date despre afacere, inclusiv contul bancar, suma estimativă de câștig lunar etc. Totul a durat cam zece minute. În decurs de o lună, prin poștă, mi-a venit Numărul de identificare (Steuernummer) de la Administrația Financiară, care trebuie mereu scris pe bonul de plată pe care îl eliberez clientului.

Acest Kleingewerbe mă salvează de angajarea unui contabil, întrucât facturile le scriu de mână. Încasările mele la moment sunt de până la 17500 de euro anual. Factura o emit fără impozitul pe venit (Umsatzsteuer). Pentru faptul că am această mică afacere pe lângă job-ul de bază, mă scutește de a achita asigurarea medicală. Când depun declarația de impozit anuală pentru familie, adaug și facturile emise de mine și bonurile de cheltuieli. Simplu și clar. Personal îmi face plăcere să lucrez în asemenea condiții, iar asta îmi dă puteri să mă gândesc la viitorul atelierului meu. Nu vreau să divulg multe, decât doar că planific să măresc spectrul de produse create în cadrul atelierului, iar însuși atelierul să-l transform în unul de tip deschis, în care să vină clienții la un ceai, să stea cât le poftește inima și chiar să se implice în procesul de lucru. De ce nu?!”

De la Alina Paiuc, mic întreprinzător și ea am aflat tot ce ține de Kleingewerbe, pas cu pas. Apropo, primul sfat al Alinei, pentru cei care nu cunosc bine germana este să meargă împreună cu un contabil care cunoaște limba română la toate instituțiile. Așadar:

1) Camera Meșteșugarilor (Handwerkskammer) este prima pe listă. Acolo, persoana va primi mai multe liste de meserii, dintre care unele se pot practica fără calificare, pe când altele nu. Dacă meseria aleasă nu necesită calificare, se trece la următoarea etapă. În cazul celor care necesită calificare, se cere o diplomă sau o adeverință de calificare, apostilată la Haga, tradusă în Germania și prezentată la Handwerkskammer pentru obținerea licenței. La final, se eliberează un document numit Cartea profesiei (Berufskarte). În cazul lui Viorel nu a fost nevoie să treacă pe la această Cameră a Meșteșugarilor, pentru că profesează o meserie foarte veche. (Găsiți aici linkurile cu meseriile pentru care trebuie să te înregistrezi: http://www.gesetze-im-internet.de/hwo/anlage_a.html, și cel cu meseriile pentru care nu trebuie să te înregistrezi: http://www.gesetze-im-internet.de/hwo/anlage_b.html). O soluție ar fi ca persoana care dorește să se înregistreze în calitate de mic întreprinzători, să meargă direct la primărie și acolo să ceară de la Oficiul Comercial (Gewerbeamt) informații, fără a merge mai întâi la Handwerkskammer.

2) Primăria (Rathaus). La primărie se merge pentru completarea actelor. Mai exact este vorba de un formular, în care se solicită autorizarea pentru meserie, conform aprobării obţinute de la Camera Meşteşugarilor. La formularul completat se anexează originalul, plus două copii ale înregistrării locuinței (Anmeldung), un act de identitate, contractul de închiriere al locuinţei (Mietvertrag), documente care atestă drepturile de folosinţă asupra sediului profesional (cu aprobarea proprietarului spaţiului). Se achită între 25 şi 35 de euro în funcţie de localitate şi astfel se obţine aprobarea pentru exercitarea unei munci independente Licența comercială (Gewerbeschein).

3) Se revine la Camera Meșteșugarilor pentru înregistrare. Se achită 150 de euro la Biroul de Ordine Publică (Ordnungsamt), taxă de care Viorel Lazăr a fost scutit, datorită vechimii meseriei sale.

4) Numărul de identificare (Steuernummer) este oferit de Biroul Fiscal (Finanzamt). După vreo două – trei săptămâni de la această operaţiune, Finanzamt-ul trimite formulare în care trebuie să fie inclusă informația privind veniturile preconizate care vor fi obţinute anual. Venitul din activități independente (selbstständige Tätigkeit) se măsoară în funcție de profit (Gewinn), adică venituri (Einnahme) minus cheltuieli (Ausgaben).

Avantajul unui Kleingewerbe este acela de a demara activitatea cu un capital de pornire foarte mic. Procedura de înfiinţare este relativ simplă, iar cheltuielile de administrare sunt mai mici decât în cazul unei societăţi comerciale. Se poate beneficia de o scutire de la plata impozitului până la o anumită sumă.

Deși poate unora acest subiect li se pare destul de „bătătorit”, Viorel zice că pentru el absolut totul e nou și el trăiește o cu totul altă experiență, comparativ cu Moldova. Eu îl cred. Așa sau altfel, sunt deja curioasă cum va evolua această mică afacere a lui. Cine știe, poate că la anul, chiar ajung în atelierul lui…