Cristina Mastac Comerzan: În caritate nu există puțin, aportul fiecărui donator schimbă destine

„Da ce fac eu? Nimic deosebit! Doar scriu postări! Restul vine de la oamenii cu suflet mare!”, cam așa a început discuția mea cu Cristina Mastac Comerzan, cea care cred că nu are nevoie de o prezentare prealabilă, atunci când i-am spus că vreau să scriu un articol pe blog despre activitatea ei. Eu știu că nu-i chiar așa, or, modestă de firea ei, Cristina niciodată nu o să spună public despre miile de kilometri făcuți cu propria mașină încărcată până la refuz, pentru a ajunge la sutele de familii nevoiașe sau aflate în dificultate, nu înainte ca să petreacă zile întregi pentru a aduna și sorta coletele cu haine și produse alimentare aduse de alți oameni cu suflet mare, nu o să povestească nici despre vizitele zilnice pe la spitale, unde sunt internați copii singuri sau cu risc de abandon, despre infinitele discuții cu medicii, cu donatorii, cu funcționarii publici, în speranța de a mai soluționa un caz, și nici despre multe alte lucruri. Și totuși, am reușit s-o provoc la confidențe. Chiar dacă multe detalii au rămas nespuse nici măcar mie, Cristina mi-a oferit un interviu frumos.Nu știu dacă am vreun răspuns bine formulat legat de activitatea pe care o desfășor azi, dar cu siguranță există anumite momente din viața mea care m-au marcat și m-au direcționat… Primul a fost legat de pierderea prematură a tatălui – un om extraordinar, care a plecat într-o zi, ca de obicei, la serviciu și, pur și simplu, nu s-a mai întors. Deși aveam doar 15 ani atunci am înțeles cât de nestatornice sunt toate în viața asta. Azi ai totul, iar mâine s-ar putea să nu ai nimic.

MASTAC5

Apoi a fost plecarea mea în SUA, unde am lucrat timp de mai mulți ani. Ultima mea plecare a fost împreună cu soțul, și a durat aproximativ doi ani. Depărtarea, nivelul de trai al americanilor, posibilitățile pe care li le oferă statul, prin comparație cu ceea ce avem noi, cred că a fost un alt factor declanșator. De ce ei pot și noi nu? Au urmat primii ani de maternitate eșuată, dacă pot să îi zic așa, și depresia care m-a cuprins ulterior… Căutând alinare am ajuns inclusiv și la biserică, unde un preot mi-a zis – ajută copii nevoiași ca și cum i-ai ajuta pe ai tăi. Ca să fiu înțeleasă…

Gabriel mi „s-a dat” greu. Până la el am avut două sarcini pierdute, din cauza unei diagnoze dure – preeclampsia, dar și o naștere prematură și un îngeraș care a plecat la Doamne-Doamne la doar cinci zile de la naștere, din cauza Hellp Syndromului, apărut în urma preeclampsiei. Țin minte cum stăteam zile și nopți întregi răscolind netul pentru a afla totul despre despre această diagnoză. Nimic din ce citeam nu mă încuraja. Inclusiv și medicii erau rezervați la acest capitol. Slavă Domnului, după multe căutări am găsit un singur obstetrician-ginecolog care mi-a dat o speranță. Și eu m-am agățat de ea… Ce să mai vorbim?! A fost o perioadă nu grea, ci foarte grea pentru familia noastră, de care și azi îmi amintesc cu noduri în gât. Între timp…A apărut Ask a Mom ca o salvare pentru mine, dar și pentru alte mame aflate în concediu de îngrijire a copilului. Cred că nu mai e un secret pentru nimeni faptul că grupul a fost înființat de Alicia Valcov, pe care eu cunoșteam grație unor rude comune. Totul se întâmpla acum cinci ani, și primele 200 de mame, care au intrat în această comunitate se cunoșteau nu doar pe facebook, ci și în viața reală. Tot atunci grupul a avut parte de cele mai calde și deosebite momente. Ne întâlneam frecvent și făceam offline-uri împreună cu copiii. Ulterior, am înțeles că Ask a Mom a fost, mai curând, salvarea lor, a familiilor nevoiașe, a mamelor singure, a copiilor aflați în dificultate…Primul caz în grupul Ask a Mom de la care a pornit totul, a fost cel a lui Artiom, băiețelul bolnav de diabet zaharat. Cineva postase pe facebook cazul lui, iar eu am preluat postarea și am scris-o în grup. Eram o „mână de femei”, comparativ cu ceea ce reprezintă azi Ask a Mom, dar ne-am mobilizat cu toatele, și am zis că acest copil trebuie salvat. La început am adunat în numerar, apoi am implicat și o platformă de colectare a banilor. Într-un final s-a adunat suma de șapte mii de dolari, atât de necesari pentru pompa de care avea nevoie Artiom. Ne-am simțit responsabili față de donatori așa că am dus cazul la bun sfârșit. Copilul a mers la Moscova unde i-a fost instalată pompa. Sigur, ulterior cazul a fost preluat și de presă, dar anume noi am fost primele care ne-am apucat de el.

MASTAC6

După Artiom a pornit o avalanșă de cazuri. Nu mai ține minte numele beneficiarului cu numărul doi, și nici următoarele cinci, zece etc., cert e că au fost foarte multe, și practic „m-au inundat”. Dar niciodată nu m-am simțit cumva obosită, stresată sau nervoasă, ci dimpotrivă, cu fiecare caz dus la bun sfârșit simțeam cum sufletul meu se liniștește și se împlinește. Este adevărat că există și dintre cele nerezolvate. De obicei este vorba de cazurile de cerșetorie în care sunt implicați copiii, cazuri în care însăși maturii nu vor să fie ajutați, sau când pur și simplu ți se pun piedici… De obicei, apelez la publicul larg atunci când apar cazuri grave sau urgente. Când e vorba de chestii mai mărunte îi implic doar pe ai mei. Chiar și atunci când sunt acasă oricum stau mai mult pe telefon. Zilnic primesc multe solicitări care îmi răpesc timp pentru a discuta cu fiecare și a intra în esența problemei. Răspund și acționez în fiecare caz în parte, astfel ca nimeni să nu supăr pe nimeni.

Nu a fost nici un caz în care donatorii să nu se mobilizeze fără ezitare. Pentru asta un mare mulțumesc tuturor. Am zis-o și o mai zic – “eu fără voi, donatorii nu pot nimic”. Și acesta este purul adevăr. Sunt oameni care donează câte un euro, alții donează sute. În caritate nu există puțin, iar aportul fiecărui donator schimbă destine.

Marius a fost copilul care mi-a intrat în inimă, și pentru care am făcut posibilul, iar uneori și imposibilul. L-am scos din țară și l-am dus la tratament în Turcia într-o singură zi. Nu înainte să ajut la perfectarea actelor. Pașaportul i-a fost făcut timp de câteva ore, apoi împreună cu soțul l-am dus la Aeroport, chiar în acea zi. Țin minte cum orice minut cântărea greu, or, cum s-au exprimat medicii atunci, Marius era mai mult „pe lumea cealaltă”. Nu mișca, nu avea putere să țină capul, din gastrostomă îi curgea un lichid verzui… Slavă Domnului am reușit. În afară de Marius, mai este Valentina, mama cu doi copilași orbi, Cristina din Puhoi, care locuiește în casa unei bătrâne bolnave mintal împreună cu cei trei copii ai săi, dintre care doi cu paralizie cerebrală, Irina din Chișinău, mamă a doi copii, dintre care unul cu paralizie cerebrală, Svetlana din Vadul lui Vodă, mamă a trei copii, dintre care doi bolnavi de Spina Bifida, Tatiana din Fârlădeni, mamă a patru copii, și aici lista poate continua la nesfârșit. Pe toate aceste mame le unește aceeași soartă – sunt singure, au copii bolnavi incurabil, locuiesc în condiții greu de imaginat, și trăiesc la limita sărăciei.

Între timp au fost inițiate câteva campanii foarte frumoase care aduc o rază de lumină atâtor familii nevoiașe. Este vorba de campania „La școală cu Ask a Mom”; o alta este de Crăciun – „O rază de lumină” pe care o facem împreună cu Shoe Box Moldova (inițiată de mămicile din UK), și desigur „Campania de Paști”, prin care încercăm să ajungem la cât mai multe familii nevoiașe. Durerea mea e că numărul beneficiarilor acestor campanii crește de la un an la altul. Știu că sunt și alte organizații care fac caritate în Moldova și asta e foarte frumos și mă bucură! Eu sunt relații bune cu toți.

Păstrez până în prezent legătura cu toți cu cei pe care i-am ajutat. În cifre chestia asta ar arăta cam o listă cu vreo patru pagini de caiet cu nume și telefoane. Îi sun și chiar merg să îi vizitez, până nu mă conving că „s-au pus pe picioare”.

Deși ai casei au de suferit din cauza activității mele, întrucât lipsesc mult din sânul familiei, oricum mă susțin. Azi am ajuns să comunic mai des cu asistenții sociali, cu directorii centrelor de plasament, cu reprezentanții de ONG-uri, decât cu cei apropiați. Cu toate acestea simt susținerea soțului, a mamei, a surorii, și chiar a copiilor. Apropo, fiul Gabriel, ori de cât ori este întrebat la școală cu ce se ocupă mama lui, le spune tuturor că „cu ajutorul copiilor săraci”. De timpul meu personal nici nu mai vorbesc. Îl am doar noaptea, după ce toți adorm, iar eu pot în sfârșit să deconectez telefonul, și să-mi limpezesc gândurile.

Ca să nu apară dubii, din momentul în care Ask a Mom a devenit SRL, el îmi oferă un salariu. Din Ask a Mom îmi iau dividende. Banii vin, în special, din publicitate, precum și din evenimentele organizate de noi. Oricum însă, în familia noastră soțul este principalul întreținător al familiei.

Azi, după cinci ani de caritate și voluntariat, simt că oamenii au obosit. Prea multe cazuri au trecut prin ochii noștri, ai moldovenilor. Încerc să nu-i mai bombardez cu zecile de istorii pe zi. Optez pentru un singur caz pe săptămână și încerc să îl duc la bun sfârșit.

Peste alți cinci ani mă văd tot aici, în țara mea, în sânul familiei mele, poate cu vreo doi copii adoptați, dar neapărat ajutând în continuare oamenii. Eu nu pot accepta ideea că atâția copiii aflați în dificultate, care au nevoie de ajutor și susținere ca de aer, rămân ai nimănui. Dumnezeu mi-a oferit șansa de a rămâne alături de familia mea, ar fi păcat s-o irosesc în zadar.  Și apoi, cum altfel aș fi cunoscut sute de oameni minunați din rândul donatorilor, pe care mi i-a scos voluntariatul și caritatea în calea mea.MASTAC8

 

Sursa foto: arhiva personală

Reclame

Natalia Politanscaia, tânăra din Moldova care a deschis o școală de dans în Germania

Voi știți cum arată ambiția și optimismul când merg mână în mână? Încă nu? Să știți că eu deja am găsit întruchiparea vie a acestei definiții în persoana Nataliei Politanscaia, o tânără de 25 de ani, care de curând și-a deschis în Frankfurt o școală de dans sportiv. Pare incredibil de greu. Așa am zis și eu la început, dar după ce am discutat cu ea am înțeles că lucrurile stau cu mult mai simplu. Trebuie doar să ai încredere în tine și să mergi mereu înainte. Ca să nu vă țin mult în suspans, o las pe ea să povestească cum a fost posibil totul.

 

42269549_459518491225557_1492678332825731072_nPractic dansul sportiv de la vârsta de șapte ani. O simplă matematică ar arăta că la ai mei 25 de ani câți îi am acum, ultimii 18 i-am tot dansat. Am pășit pentru prima dată pragul școlii de dans mai mult la dorința mamei care, ca orice părinte a încercat să își realizeze prin intermediul copilului, propriul vis din copilărie. Am început să fac dansuri la Codreanca, ca ulterior să trec la Flagrant – un alt club. Acolo am rămas până la plecarea mea din Moldova.

Nu știu dacă mama a intuit în mine vreun talent atunci când m-a dus pentru prima dată de mână la activitatea care urmă să fie hotărâtoare pentru viitorul meu. Mergeam inițial la lecții doar pentru a avea o ocupație ca și mulți alți copii de vârsta mea. Abia peste vreun an s-a dovedit că mama nu a dat greș în decizia ei.

Venirea mea în Germania a fost o chestie total neplanificată. Mi-a trebuit un timp foarte scurt, mai exact cam o bucată de vară ca să decid că vreau să schimb ceva în viața personală. Dar nu știam exact ce anume. Până în ziua când am înțeles că vreau să plec în Germania. Decizia mea i-a luat prin surprindere pe toți, inclusiv pe cei de acasă. De ce anume Germania și nu altă țară? Nu, nu mă aștepta nimeni, dar acest fapt nu m-a împiedicat să-mi imaginez viitorul, cariera și familia aici. Nu Italia, nu Spania, ci anume Germania am simțit că mă reprezintă, eu fiind de felul meu o persoană punctuală, organizată și ambițioasă. Și ultimul atu, dar nu și cel din urmă a fost faptul că aici dansul sportiv nu este atât de dezvoltat. Cu alte cuvinte, aveam teren propice pentru creștere profesională.

42362313_239611330236289_5295717331920486400_n

Vă gândiți probabil că vin dintr-o familie bogată care m-a ajutat financiar. Nu e chiar așa. Am început să lucrez în Moldova de la vârsta de 16 ani și am avut un mare succes. Pe parcursul a trei – patru ani am format grupe de copii foarte buni care mergeau la campionate și veneau cu medalii, ceea ce mi-a adus și mie un surplus financiar. Nu am renunțat nici eu la dans. Am obținut licența de dansator la vârsta de 18 ani (o diplomă care mi-a permis să mă promovez peste hotare, inclusiv în Germania). Între timp am început să arbitrez concursuri și campionate, care iar mi-au adus niște bani suplimentari.

Aventura mea germană a început în toamna lui 2015. Apropo, luna aceasta se împlinesc exact trei ani de când am venit aici. Cu o valiză mică în mână și o dorință mare în piept am pornit dornică de a mă afirma, nu înainte să rog o cunoștință să mă ajute cu găsirea unei garsoniere cât de mici în orice oraș al Germaniei. Întâmplarea a făcut ca acesta să fie orașul Bad Homburg.

42330581_246614572667397_2579217776388341760_n

Una din cele mai mari provocări cu care am dat piept chiar de la bun început a fost, bineînțeles, necunoașterea limbii germane. Am simțit pe propria piele cum e să nu poți lega două cuvinte. Doar că provocarea asta m-a ambiționat să învăț germana la nivel de comunicare, la fel cum am învățat rusa, spaniola sau engleza. Așa că m-am înscris la un curs intensiv de limbă germană de 100 de ore. După ce am finisat primul nivel am renunțat la cursurile care s-au dovedit a fi costisitoare, și cu multă străduință am început să învăț germana acasă. Ulterior, cercul de prieteni pe care am început să mi-l fac, discipolii mei, dar și părinții lor m-au ajutat să îmi îmbunătățesc nivelul de cunoaștere a limbii la un nivel destul de bun.

O altă mare provocare a fost să renunț la antrenamentele zilnice care erau parte din viața mea anterioară din Moldova. Anume în această perioadă m-am gândit foarte des dacă nu cumva a fost o greșeală decizia mea de a pleca brusc și tot în această perioadă am zburat cel mai des acasă, în Moldova, unde mă întâlneam cu foștii mei discipoli.
Salvarea mea a venit de la job-ul pe care am încercat să mi-l găsesc cât mai curând, dar să fie unul care să aibă legătură cu dansul sau sportul. Altceva nu îmi imaginam că aș putea face. Iar pe lângă asta, el trebuia să mă ajute să câștig un ban în plus. Mizând pe nivelul meu de cunoaștere a limbii engleze am primit cu succes un job la un fitness studio, unde activez până în prezent. Ofer de două ori pe săptămână lecții de dans sportiv profesional pentru staff-ul centrului.

42419760_1113556185486745_1853977235237634048_n

Am dorit să „simt pe propria piele” ce înseamnă noțiunea de dans în Germania, așa că după ce am finisat cursurile de limbă germană, am organizat excursii pe la mai multe școli și cluburi de dans, din Frankfurt dar și din orășelele din împrejurime. Ce am văzut aici? Mulți copii doritori să învețe și puțini antrenori cu adevărat buni. Ce încă m-a marcat? Faptul că în toate școlile accentul se punea pe balet și practic deloc pe dans sportiv.

Următorul meu pas a fost să caut o școală de dans unde să mă pot angaja pentru a obține un plus de experiență, un venit suplimentar, dar cel mai important, potențiali clienți, respectiv am început să las CV-uri pe la toate școlile. Norocul mi-a surâs în vara lui 2016, când am găsit o școală de dans în Frankfurt. Însăși patroana m-a contactat pentru a-mi propune un loc de lucru în școala ei. Din fericire pentru mine, doamna vorbea limba rusă. Eu, indiscutabil, am acceptat oferta indiferent de faptul că era departe de casă și destul de costisitor drumul. La scurt timp, patroana a deschis o grupă de dans sportiv pe lângă balet. Așa am început să predau lecții de dans sportiv în țara visurilor mele. Extraordinar, era o mică victorie pe care am meritat-o, iar mie încă nu îmi venea să cred că mi-a reușit.

42419152_335692270331631_3797425648637575168_n

Am început să merg de trei – cinci ori pe săptămână la antrenamente cu copiii. Am descoperit că aici activitățile extrașcolare se petrec total diferit decât în Moldova. Și când spun asta mă refer la faptul că o mare parte din copii vin la orele de dans doar pentru a schimba atmosfera de acasă, mai puțin pentru a face dans performant. De aceea, experiența mea de la început a fost, …mmm să zicem că altfel decât mi-am imaginat-o eu.
Am lucrat la această școală un an și jumătate. Între timp, grupa mea a acumulat un număr suficient de copii, în special moldoveni, români și ruși. E vorba de copii care știu încă de acasă (din țara de origine) ce presupune dansul sportiv, și câtă muncă necesită. După un an și jumătate am plecat din proprie dorință de la acea școală și am început să predau master-class-uri și lecții pentru care eram plătită foarte bine. Asta m-a făcut să capăt și mai multă experiență, dar și încredere în mine.

Între timp, eu am început să înțeleg mai bine limba și să mă descurc, fapt ce mi-a dat aripi să scriu din nou CV-uri și să caut o altă școală de dans. Dar știi cum e totdeauna în viață?! Acolo unde îți dorești să fii acceptată, nu ești, iar unde te primesc pe tine, tu nu îți dorești atât de mult.

Un grup de copii moldoveni și ruși, care în această perioadă au început deja să facă progrese s-au declarat gata să mă urmeze oriunde nu aș fi mers să predau. Așa că mi-a venit ideea să caut o sală pe care s-o pot arenda pe câteva ore, și n-o să îți vină să crezi, am găsit-o chiar în orașul în care locuiesc, nu departe de casa mea.

Arenda unei săli de dans a fost prima activitate pe cont propriu de la venirea mea în Germania. Următorul pas a fost să îi sun pe toți părinții copiilor moldoveni, ruși, români pentru a forma o grupă plină. Voi fi sinceră și îți voi spune că am început să lucrez cu câțiva, iar o dată sau de două ori pe săptămână mai venea câte unul sau mai mulți copilași dornici să învețe a dansa. Peste jumătate de an grupa mea de copii număra 18 persoane. Astfel, am continuat să fac ore până la începutul acestui an, când într-o zi patroana localului unde închiriam sala, mi-a zis că pleacă, or, asta însemna că eu rămâneam fără sală. Cred că e inutil să menționez ce perioadă agitată și chiar stresantă a urmat.

42353553_571586893260893_7951140902020317184_n

 

Familia din Moldova, dar și părinții copiilor au fost cei care m-au încurajat să continui. Ei erau de aceeași părere cu mine și anume că nimic nu-i întâmplător și că a venit timpul să îmi deschid propria școală de dans. Am studiat mai profund legea, în special tot ce ține de gewerbe (cea mai simplă formă de întreprinzător particular în Germania). Mi-a luat cam vreo două luni toată alergătura asta. Tot în perioada ceea am început să caut și sponsori, ca mai apoi să încep să caut o locație. Din nou am fost ajutată de părinții discipolilor mei.

Prin iunie am început să caut locație pentru viitoarea mea școală, iar următoarea lună am găsit una în Frankfurt. Când am găsit-o, cred că nu o puteam numi sală, ci mai degrabă depozit (erau doar pereții, fără podea), însă era bine amplasată din punct de vedere a locației. Dar asta nu m-a oprit. În halul în care era, eu deja mi-o imaginam cum va arăta plină cu copii. Am început să pregătesc toate actele, iar în paralel să fac publicitate școlii. Cea mai mare publicitate mi-au făcut-o Bianca Gajosu și Vitalie Kazlou, o pereche extraordinară care a dansat pe scenele de la toate sărbătorile mari din Frankfurt. Sigur, multă lume a început să se intereseze cine sunt copii, unde dansează și cine le e antrenorul.

Am făcut reparație în cei 160 m pătrați de sală ajutată doar de cei mai apropiați oameni. Ce a presupus asta? Vopsitul pereților, instalarea podelei și oglinzilor, reparația vestiarului și a băilor, dar și multe altele.

Am mers și am împărțit flaiere (pe care le-am făcut în Moldova) ajutată de sora mea peste tot unde am crezut de cuviință – școli, grădinițe, centre de agrement, terenuri de joacă. Tot atunci mi-am făcut și un cont pe facebook, unde am început să stochez poze și video-uri. La scurt timp au început să „curgă” mesajele de la părinți. Ați ghicit și de data asta moldoveni, ruși și români au fost cei care m-au abordat.

42385536_912127642309100_402166156183470080_n

La data de 8 august am deschis oficial școala Tanzschule für Latein- und Standard ,,Nata Dance”. Chiar din prima zi 18 copii i-au pășit pragul, iar peste o lună am ajuns la cifra impresionantă de 50 de copii. Deși la moment sunt la început de cale, planurile mele de viitor sunt multe. În prezent muncesc foarte-foarte mult, întrucât nu am alți antrenori. Sigur am un contabil, un Steuerberater (persoană ce se ocupa de impozite). Când voi ajunge la 100 de copii, cred că voi angaja încă un antrenor. Până atunci sunt zilnic la școală, unde nu doar predau lecții, ci mă ocup inclusiv și de probleme organizatorice, curățenie, publicitate etc. La școală petrec cel mai mult timp, zilnic între 14.00 -15.00,  uneori și mai devreme și ies după ora 20:30.

42828760_722974028053029_1374671705481412608_n

Am la moment cinci grupe. Una este formată din copii cu vârsta cuprinsă între trei și șase ani. Apoi am o altă grupă de copii de 7 – 12 ani începători, și o altă grupă de aceeași vârstă doar că avansată. Am început să predau lecții de dans inclusiv maturilor, pe care tot i-am împărțit în câte două grupe – începători și avansați. Înscrierile în grupele deja formate continuă. Predau lecții particulare cuplurilor de copiii care se pregătesc de concursuri, dar și alte evenimente la care suntem invitați frecvent! Predau dansuri inclusiv și mirilor!

42385029_286815635378811_1965659123806633984_n

Planuri? Hmm, multe. Îmi doresc să am cât mai mulți copii doritori de a face dans, de a avea suficientă putere, energie și perseverență pentru a trece cu brio peste toate momentele bune și mai puțin bune. Scopul principal e să muncesc foarte mult și să depun toată silința în ceea ce fac. Tot în această vară, de când am înființat oficial școala, am făcut un acord cu Verein (un fel de club din care fac parte mai multe școli de dans), al cărui membru școala mea a devenit, și care ne oferă posibilitatea de a participa la concursuri naționale și internaționale. Prima noastră ieșire la concurs va avea loc pe 14 octombrie în Germania, acolo unde vom fi prezentați de Bianca și Vitalie. La sfârșitul acestui an, alte trei perechi vor participa la o altă competiție de mare grandoare aici în Germania. Iar anul viitor planific deschiderea oficială a școlii, pe care vreau s-o transform într-un eveniment pe cinste cu muzică vie, show-uri prezentate de copii noștri, mâncare, băutură, distracție și foarte mulți invitați. Vă invit pe toți să ne fiți alături!

42716163_923832304492894_6251767388333670400_n

sursa foto: arhiva personală

Mihail Turculeț: prima mea nuntă am fotografiat-o fiind în calitate de nuntaș

Este genul de persoană care nu are nevoie de o prezentare mai detaliată pentru că numele Mihail Turculeț spune totul. Deși este cotat drept unul dintre cei mai buni fotografi din țară și chiar din afară, pentru mine este poate cel mai bun, pentru că datorită lui am prins ”din zbor” mici trucuri din domeniul fotografic. Apropo, tot datorită lui acest blog conține cuvântul ”portrete”. Și dacă acum un an mergeam la orele lui în calitate de învățăcel, azi am discutat cu Mihail de la egal la egal, despre fotografie și nu doar… 

Fotografia nu a fost pentru mine un hobby.  Acum zece ani a fost business. Altfel nu pot s-o numesc de vreme ce în perioada când mergeam la interviuri de angajare (imediat după absolvire), mi se promitea un salariu de trei mii de lei, în timp ce eu lucrând la viniete sau fotografiind o nuntă, câștigam într-o singură noapte cam tot atâta.

Nu mai țin minte ce îmi doream să devin de mic copil, dar țin minte precis cum reparam de fiecare dată televizorul pentru că ba îi dispărea sunetul, ba imaginea. Am și cui să semăn. Tatăl meu este inginer. Sigur că și facultatea de energetică mi-am ales-o din aceleași considerente, ca mai apoi să o abandonez în anul IV pentru că am înțeles că nu era  meseria vieții mele. În timpul studenției chiar am reușit să lucrez pe specialitate, ce-i drept nu foarte mult timp, pentru că între timp mă angajasem în calitate de administrator într-un internet cafe. Tocmai era perioada când au început să se dezvolte rețelele, nici măcar word-ul se pare că nu era, dar eram atât de fascinat.

Am început să descarc diferite tutoriale, inclusiv photoshop-ul, să experimentez și să să mă amuz făcând fel de fel de chestii haioase, ca de exemplu să schimb capuri, să fac colaje, să experimentez cu culorile, ceea ce pe atunci mi se părea ceva tare fain. În ultimul an de studii mi-am schimbat job-ul angajându-mă într-un studiou de fotografie. Așa am ajuns să fac poze pentru acte. Oamenii veneau și își printau fotografiile, iar eu le reglam culorile, înainte să le dau la tipar. M-am ocupat cu asta câteva luni bune. Apoi am început să fac parte dintr-o echipă de tineri care făceau fotografii pentru viniete, partea mea de muncă fiind montajul. Între timp, am absolvit facultatea de Informatică și am început să umblu pe la interviuri de angajare în calitate de specialist în rețele.

Am mers inițial pe la vreo șase interviuri, toate ”promițătoare” cu un salariu de trei mii de lei și posibilitatea de a ”crește”, astfel că la un moment dat am zis – basta, și la ultima întrevedere nu am mai ajuns. În schimb, am început să caut pe internet aparate foto. Am găsit ceea ce căutam tocmai în SUA. Epopeea primului aparat foto a fost tare lungă,  și a durat cam vreo trei luni până l-am ținut în mâini, cert e că odată cu acel moment s-a început cariera mea de fotograf.

Prima nuntă am fotografiat-o prin 2005. Și am mers încolo în calitate de nuntaș, și nicidecum de fotograf. Cei drept, pe atunci nici nu exista ”feeria” asta de acum vis-avis de fotosesia de nuntă. Totul s-a întâmplat spontan. Sora mirelui aduse din Portugalia un aparat foto, simplu, dar care pe atunci ”cântărea” greu, iar un prieten mi l-a pus în mână cu mențiunea – Turculeț tu te pricepi! Am fotografiat cum m-a dus capul mai bine. Ulterior, tot eu am trecut pozele prin photoshop. Pe unele le-am făcut alb negru, am mai pus și mirii pe niște galaxii. Important e că la final cei doi s-au ales cu ceva amintiri.  Dacă au rămas mulțumiți? Nu știu. Cred că da, oricum nu au avut o altă opțiune la moment.

Apropo, de acele prime capodopere. Cred că aș putea să le găsesc, dacă le caut bine, dar nu vreau acum. O s-o fac poate atunci când voi sărbători jubileul celor 50 de ani de experiență în domeniu. Sau când voi reveni din nou profesor de fotografie și le voi arăta elevilor cum nu se fotografiază o nuntă.

36738188_10156805612134267_5695497766915014656_n (1)

Începutul a fost cu urcușuri și coborâșuri, ca la toți, de fapt. Țin minte însă sigur că învățasem pe de rost traseul mirilor – monumentul lui Ștefan cel Mare, Memorialul, Aeroportul, Grădina Botanică sau parcul Dendrarium.  Deja știam că sunt solicitate fotografiile când buchetul miresei e în prim plan, iar undeva pe fundal stau mirii, și pentru fotografia asta trebuia să mă așez pe burtă. Erau în vogă inclusiv pozele astea stil 3D cu ținutul miresei în palmă și altele de genul ăsta. Când nu eram creativ, sau nu știam ce gen de fotografii să mai fac, răsfoiam albumele de nuntă ale prietenilor și vecinilor, sau ieșeam weekend-urile în parcuri, și mă uitam ce fac alți fotografi, ce iau în cadru, și ce locuri aleg pentru poze reușite. După ce am copiat tot ce se poate de copiat, încet încet mi-am făcut propriul stil. Am învățat din propriile greșeli ce se poate și ce nu, întru-cât pe atunci nu erau atâtea surse – gen tutoriale pe youtube, cărți, link-uri, articole de specialitate.

36316782_1982578285135609_8485204717884932096_n

Cinci ani mai târziu, fotografia de nuntă a încetat să mă mai intereseze ca sursă de venit, deși continuam să primesc comenzi de la clienți. Dar simțeam că nu mai pot. Și în toamna lui 2012 mi-am luat valiza și am evadat… de mine singur. Am mers la Londra, unde a trebuit să mă angajez în construcții, ca la un moment dat, cum stăteam așa murdar pe una din schele să îmi dau seama că ceea ce făceam acasă nu era chiar atât de rău. Mie mi-a luat cam vreo șapte luni să înțeleg asta… Așa că în 2013 mi-am făcut din nou bagajele și am revenit acasă cu ideea de a face iar fotografie, dar la un alt nivel.
Acasă am început să tind spre cadrele iconice, dintre cele care scriu istorie. Printre ele se înscrie și fotografia de război, de care sunt fascinat până în prezent. Deși continui să fac fotografii de nuntă, atât în țară cât și peste hotare, am început să fac și portrete, înclusiv fotografii alb-negru, iar o perioadă chiar am fost și profesor. Azi, înclin să cred că merg pe drumul cel bun, de vreme ce am început să fiu tot mai solicitat. Există mai multe cadre bune care m-au ”scos” din anonimat, inclusiv în afara țării, care mi-au adus premii la diferite concursuri de fotografie. Ultima mea reușită a fost participarea în calitate de juriu pe lângă alți 34 de membri, la un concurs internațional, la care au participat 160 de țări, cu 257 mii de fotografii.

Încă nu am decis ce nu aș fotografia niciodată. Cel mai probabil că nu voi mai face nud. Vezi că am și avut  câteva încercări, până nu am înțeles că e foarte ușor să treci hotarul dintre artă și pornografie. Așa că am renunțat la ele în favoarea portretelor.
Uneori pentru  ”acel” cadru este nevoie de … opt ore. Da, da, am avut o ședință foto care a durat opt ore pentru o poză, de care aveam nevoie pentru copertă. Sigur au fost și multe alte poze foarte bune, dar mie îmi trebuia anume un cadru. În general de la etapa ”of mă rușinez”, ”nu sunt deloc fotogenic(ă)” și până la momentul când scot din om tot ce e mai bun,  drumul poate fi foarte diferit – de la cinci minute până la câteva ore.

Și totuși eu sunt ciubotarul fără ciubote. Ai mei au, se pare, cele mai puține fotografii, sau nici pe departe așa cum și-ar imagina alții. De ce? Pentru că se jenează în fața aparatului foto. Iar atunci când avem anumite evenimente de familie, sunt și eu apelez la fotografi profesioniști.

1

Everestul unui fotograf? Hm, interesantă întrebare. Uite ceva timp în urmă a avut loc nunta regală. Iar acești miri au fost pozați de un fotograf… Sigur nici acesta nu poate fi numit un Everest al fotografiei, pentru că se poate ajunge și mai departe. Eu personal, încă vreau să scriu istorie, pentru că biografia mea e destul de săracă.

Pe cine urmăresc pe instagram? Inițial îi urmăream pe mai mulți. Dar la un moment dat am renunțat, din frică (dacă pot să zic așa) să nu mă inspire și să îmi schimbe direcția alți fotografi. La moment, mă interesează tot ce postează Peter Lindbergh – un german care trăiește și activează în SUA. El pentru mine este ”best of the best”. Apropo, el aproape că nu are poze color. Îi mai urmăresc pe Joey L.un fotograf de război, care la moment se află în Iraq, precum și pe Sergei Sarakhanov unu din cei mai buni fotografii de portret din Rusia. Și … cam gata! Tot din acest considerent nu mai merg nici la master class-uri. Nu știu dacă e o decizie bună sau rea, dar, la moment, așa simt că trebuie.

36291380_1982578541802250_3816472746263576576_n

Ce mai fac altceva în afară de poze? La moment nimic. Ultima mea ispravă au fost instalarea prizelor din propria casă. Electricianul din minte a dat glas. Ah da, cu excepția copiilor mei, care nu mă lasă să lenevesc așa că ies cu regularitate să-i plimb.

Planuri de viitor sunt multe, dar pot să vorbesc de ceea ce planific în viitorul apropiat. Și anume să dau o continuitate proiectului cu tații, după colaborarea frumoasă cu Ambasada Suediei.

 

Sursa foto: arhiva personală

Centenara Parascovia Cremencean și povestea ei de viață de-un secol

 

Știu, a fost o nebunie curată ideea de a face vreo 200 de kilometri pe drumurile din Moldova (nu înainte să implic în toată daravela asta a mea și niște oameni ocupați – pentru asta un merci aparte surorilor Violeta și Veronica Gașițoi, precum și tatălui lor), dar am zis că până nu mă duc s-o văd pe centenara Parascovia Cremencean din Hăsnășeni, Drochia, nu mă las. Or, nu în fiecare zi am ocazia să stau de vorbă cu oameni care au bătut o sută de ani pe muchie.

Ce gândesc și ce-și doresc oamenii ajunși la această vârstă onorabilă? Oare mai au vise? Dar regrete? Cum li se pare viața de azi, lor generației trecute prin război și foamete? Cam acestea dar și multe altele erau curiozitățile care mă măcinau, când îmi pregăteam o listă de întrebări pentru mătușa Parascovia. Doar că lista mea s-a dus pe ”apa sâmbetei” din momentul în care am început discuția. Probabil, ca orice centenar, mătușa Parascovia are momente din viață de care își amintește cu multă luciditate, în timp ce altele i s-au mai șters din memorie (cum nu ai da, vorbim de 100 de ani de viață). Dumneaei i-au rămas ”vii”copilăria, tinerețea și mai puțin a doua decadă a vieții. Așa că am închis caietul cu întrebări și m-am lăsat călăuzită de amintirile ei.

Dar nu înainte să vă spun despre mătușa Parascovia pe scurt! S-a născut pe 27 iulie 1917 și a trăit toată viața în satul Hăsnășeni, raionul Drochia. A născut patru copii, a trecut războiul și foametea, iar odată cu înaintarea în vârstă, a fost adăpostită când de un copil când de altul, până când trei dintre ei au plecat în lumea celor drepți. Acum a venit și rândul nepoților și strănepoților să o îngrijească. Slavă Domnului că-i are mulți, or în total copiii, nepoții, strănepoții și stră-strănepoții mătușii Parascovia numără 57 de suflete. Când am mers la ea, era în satul Chetrosu, Drochia înconjurată de cinci dintre ei.

Felul cum am găsit-o mi-a depășit orice imaginație. Nu era imobilizată la pat. Ne aștepta așezată pe o canapea, și dacă nu i-aș fi văzut actul de identitate, aș fi crezut că bătrânica din fața mea are cel mult 70 de ani. Destul de mobilă pentru vârsta ei, dar cel mai important cu un simț al umorului de care nici noi ăștia tineri nu totdeauna dăm dovadă. M-a dat gata cu prima frază, de îndată ce și-a amintit cum o cheamă pe nepoata venită în vizită tocmai de la Chișinău: ”Fa Veronică fa, mi-ai adus ce te-am rugat data trecută? Da ce mi-ai zis mămucă? Parcă ți-am zis să-ni aduci un nire fa, da numaidecât să șie popă, poate m-o îngropa mai răpidi!”, o spune râzând mătușa.

Văzând că scot aparatul de fotografiat ”adă, altă basmauă”, iar după ce am ”ridicat-o pe portret”, ”ian dă să mă văd, tot așa am rămas de amaintea până amu”. Ce-i drept aici se cam termină glumele mătușii. Pentru că povestea ei de mai departe seamănă mai mult a science fiction.

Am avut o copchilărie tare gre. Mama me o murit când eu avem trii ani. Tata o rămas sângur cu patru copchii, așă cî ș-o luat altă fumeie, care tot ave doi copchii, și o mai nascut încâ unu di la tata. Și m-o dat la școală și eu venem de la școală și fumeia lui îni pune copchilu pe chicioare, furca în brâu și o carti în mâină sî citesc. Și eu plângem că nu pot. Cum să legăn, să torc din furcă și să citesc. Și nu m-o mai dat la școalâ. Ni-aduc aminti din tinereța me, cum mergem la șăzători. Fetele țăsău, brodau cu cârligu și andrelile. Făcem rochii, capț, stănuțuri, da flăcăii băteu cărțile”. ”Lucrări manuale făcute de mămuca mai sunt și acum pe la diferiți nepoți și strănepoți de ai ei – ciorapi de lână, fețe de perne cusute în cruciuliță, fețe de mese făcute cu cârligul”, mă asigură strănepoții.

Pi la 17 ani m-am măritat. Dionis o venit în sat la niști neamuri de a lui și așă ne-am vazut. O fost un om cuminti și cu sovisti. Când cocem plăcinte el numaidecât lua câtiva și le duce la copchii saraci cari creșteu fârâ părinți. Am trait împreună șăsi ani. Trii ani el o îmblat la Sofia (sat din raionul Drochia n.r.) la instrucție că îi prigateu di razboi. Și tăti săptămâna era acasă, da duminica – la instrucții. 

 

Eu am nascut patru copchii – doi băieți și două fete – Galea, Anica, Mișa și Ionică. Trii ni-o murit, numa unu o rămas. Și Dionis ni-o murit la război. Tinerel. O fost așa un război de mare și o venit și l-o luat cu trenu pe dânsu și pe alții, și nu l-am mai văzut. Poate că el și ni-o scris, da dacă eu carte nu știem. Da atâta l-am așteptat. Off, vai de viața noastră, am știut numa de război și foamete. Da tăți vroieu să trăiască.

Eu o trebuit să îni vând tătâ zestrea di fată mare că să-ni pot hrăni copchii, dac am rămas sângură. Pâinea nu se făce, pentru câ era săcită. Mă ducem la deal și strângem mai mult schice goale, pe urmă venem acasă și le învârtem la râșniță și făcem crupe și hrănem copchii. Iaca stau și mă gândesc Doamne cum de ni-ai dat puteri sâ trec pisti asta? Da amu iaca nu mai țin minte nică. Ci grăiesc, ci fac. Scăp tăt din mâină. Off vai și amar di capu meu.

Tot pe vremea foameti mă ducem di la Hăsnășeni pân la Bălți, sâ cumpâr mâncare. Mă sculam cu noaptea-n cap, luam galonul cu lapte ori cu unt în schinare și hai la Bălți pi jios. Iarna, vo 12 kilometri, da eu încălțată în ochinci. Și ni s-o rupt ochincile. Și am lepădat ochincile și am venit pe omăt în colțuni de lână. Numa că i-am rupt și pe dânșii și am venit cu chicioarele goale acasă. Da nu mă plâng. Mânțămăsc lu Dumnezeu că ni-o dat zâli. Câtă lume o murit atunci pi foamea ceea. Tăti mahala me o murit, da noi iaca an scăpat jii. Eu nu m-an gândit nișodată c-o să ajiung pin la 100 de ani. Da aici nu-i voia me. E voia lu Dumnezău.

Tăti viața am ținut tăti posturile. Și nu numa posturili da și zilili seci. Nu mâncam nică marța și vinerea. Da amuia iaca nu ma știu când îi luni și când îi marți. Noroc de copchii iștia că deam mă știu și îni fac mâncare di post. Nu mă alint la mâncare. Tăt îi bun ci ni dau.”

În schimb, la mămuca în pestelcă ai să găsești tot timpul o bucată de pâine uscată”, intervine unul din strănepoți, cât timp mătușa Parascovia se scufundă în lumea ei. ”Și când nu e sigură ce zi e azi, adică e zi de post negur ori ba, mănâncă din pâine. Mai bine zis o ține în gură până o moaie, că nu poate mușca, nu are dinți, și apoi o mestecă încet cu gingiile. Îi place tortul, bananele, conservele. De fapt, mămuca nu se alintă la nici un fel de mâncare. Mânâncă tot ce-i dai.”

Când eram mai tânărî (avea vreo 80 de ani, îmi șoptesc strănepoții) șî până sî mă iei copchii la dânșii am trait singurî în casa de la Hasnașeni. Și avem grădină, casâ și gospodarii. Ma sculam di la ora patru dimneața. Da la șăpti mă ducem la deal. Cosăm iarba, caram sângurî de la deal roada și m-an rasturnat cu caruța. Off greu ni-o fost.

Eu nu am văzut deloc vro zeci ani d-un ochi. Și când am veniti aici, nepoții ni-o zis – hai mămucă să dăm analize și s-îți faci operație. Eu le-am spus că nu vreu nic, poate oi muri pân atunci, da nepoții ni-o zis că nu le ies din cuvânt, așă că m-an dus. M-o controlat și ni-au spus să vin peste două săptămâni. Da eu țin minte că m-am gândit atunci – ei, mă duc eu acasă și poate nu oi ma veni. Da după două săptămâni vini mașina după mine și mă duce iar la bolniță. Cât așteptam operația mă gândem – oare cum o să scăp eu de aici. Că eu niș pân azi n-am uitat cum m-o tăiat pe jiu, când ni-o făcut operație la apenticită. Da ei m-o adornit, și când m-an trezit așă de ghini mă simțăm, că un copchil mititel. Doamne cei de ghini dacă nu te doare nic. Iaca amu văd tăt și gunoiu din casă și tăt buruianu cât îi di mititel din grădină.

Ultima datî am ieșit în sat când o murit fata me. Patru ani în urmă, da pân la asta am ieșit în sat când o murit Proșirica, sore me mai nică, vitrigă di pi tată. O murit și fata ei Greta, care are nepoți preoți, da eu nu m-am mai dus la țântirim s-o pitrec că nu pre pot merge. Da așă nu ies din grădina asta. Eu demult nu mă mai duc pe la morturi, cî niș ei n-o să vină pi la mine (râde).

Ce face mătușa Parascovia toată ziua? Ne-a spus-o strănepoata mai mare. Așteaptă ora patru după amiază ca să vină cei trei strănepoți mai mici, de la școală și grădiniță. Îl iubește îndeosebi pe mezinul Sășuca de trei ani. ”Când a venit la noi, acum câțiva ani era tare palidă și slăbită. Dar aici înconjurată de copii mămuca noastră parcă a reînviat. Are mereu chef de vorbă, și cu cei de pe loc și cu cei de peste hotare. Vorbește cu nepoții și strănepoții împrăștiați în întreaga lume prin skype. Privește televizorul, are și emisiunile ei preferate. Cap de listă sunt cele cu cântece populare, dar și filme. Ultimul privit a fost Suleiman Magnificul. Ziua așteaptă oaspeți. Se bucură amarnic când vine cineva la dânsa în ospeție, semn că nu a fost uitată. Oftează și spune că ”s-o saturat tăți di mini”. I-a rămas aici o vecină tot învârstă, care vine zilnic s-o viziteze. ”Iaca o aștept și azi poati a vini”.

La plecare, mătușa Parascovia a mers să ne petreacă până la poartă. Cât cobora pragul casei se văita pe arșiță. ”Of, de-ar da Domnu să mai ploaie oleacă că așă-i di frumos tăt în grădină”. Când i-am spus că o să venim pe la ea și la anul, rugând-o să ne aștepte, a râs cu poftă și nu a uitat să mai arunce câte o glumă de a ei ”știu eu, dac nu ni-or găsi nepoții un popă nire pân atunci”.

În cele câteva ore am râs și m-am întristat împreuna cu mătușa Parascovia. Am plâns când a spus cu o voce tânguită cât ii de dor de părinți, de Dionis și de ”copchii duși”. Am râs când am auzit-o cum face ”calcule” când își amintește de diferite momente din viață. Sigur glumele ei nu s-au terminat aici, și nici discuția, și nici amintirile, dar vă asigur că e foarte greu să cuprinzi într-un articol o sută de ani de viață a unui om.
P. S. De la întâlnirea noastră au trecut ceva vreme, timp în care mătușa Parascovia a suflat tortul cu 101 lumânări. Eu îi doresc mulți ani de acum încolo și chiar o rog să se țină de promisiune, să ne vedem și anul viitor.

 
.

 

Adelina Leșan: În Uganda oamenii își permit să mănânce carne numai de Crăciun sau nici atunci

adelina lesan.8M-a cucerit de la … prima poză, când am văzut-o înconjurată de copiii de culoare, toți cu zâmbet larg pe buze și speranță în priviri. Următoarele poze erau și mai interesante – pe unii copii îi friza, pe alții îi ținea în brațe sau îi îmbrățișa. Din pură curiozitate i-am răscolit profilul și nu mare mi-a fost mirarea când am aflat că tânăra din poze este din Moldova. Îi spune Adelina Leșan. Și cam atât. Nu am rezistat tentației și i-am scris. Povestea ei este pe cât de frumoasă pe atât de plină de învățăminte.

Moldova mi-a lăsat multe amintiri frumoase, pentru că este locul unde mi-am petrecut întreaga copilărie, unde am primit cei șapte ani de acasă, unde mi-am făcut primii prieteni și am fost binecuvântată.

Dar precum știm, nebănuite sunt căile Domnului, așa că pe când aveam 15 ani am emigrat împreună cu toată familia în SUA, mai exact în Washington. Mă întrebi dacă mi-a fost greu la început? Eu zic că mi-a fost foarte greu. Mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc cu noua țară,  să-i învăț limba și chiar să leg noi prietenii. Cu toate acestea, am mers mai departe la studii. De îndată ce am ajuns, am început clasa a IX-a de liceu, pe care l-am finisat în 2013, după care am mers la colegiu.adelina lesan.poza de profil

Și acum despre Uganda și activitatea mea, care te-au intrigat pe tine. Decizia de a veni aici a reapărut pe neașteptate anul trecut, pentru că ea sălășluia în mine încă de pe vremea copilăriei mele, pe când locuiam în Moldova, când încă nu știam că Africa nu e țară ci continent, iar acest vis mi se părea totalmente irealizabil. Peste ani, când posibilitățile au devenit realizabile am revenit la dorința mea de a călători, iar în paralel de a face voluntariat. Am ales Uganda după ce i-am studiat problemele și am simțit că voi fi utilă anume acolo, dar nu înainte să prezind lucrarea și nevoile acestei țări, Misiunii Speranța din România.

În Uganda, în localitatea Rubuguri mă aflu deja a doua oară. Prima dată am venit aici anul trecut. M-am îndrăgostit de oameni, de locuri, astfel că mi-am prelungit perioada de aflare cu încă două săptămâni. Deci am stat o lună jumătate din vară până la începutul toamnei și am plecat hotărâtă să mă reîntorc în luna februarie a anului curent pentru o perioadă mai lungă de data aceasta. La moment, am mai mult de jumătate de an de când m-am reîntors, voi mai sta încă puțin, după care posibil să revin din nou.adelina lesan.7

Cu ce mă ocup eu? Fac voluntariat împreună cu o întreagă echipă de entuziaști ca și mine. Toți împreună avem grijă de nevoile localnicilor, facem mâncare (porsho, orez, fasole, cartofi și carne) pentru copii în fiecare sâmbătă. La început erau în jur de 100 de copii, acum am atins cifra de 630 de copii care săptămânal primesc mâncare deja de mai bine de un an. Mulți localnici, inclusiv copiii nu mănâncă cu zilele, sau mănâncă doar o dată pe zi porsho – ceva asemănător cu mămăliga doar că făcut din popușoi alb a cărui făină e mai fină decât cea  de grâu. Cei mai mulți își permit carne numai de Crăciun sau nici atunci. Tot noi îi tundem și le explicăm noțiuni legate de igiena personală, scabia (n.r. boală parazitară a pielii, care se manifestă prin mâncărime, iritații, căderea părului etc.), fiind o problemă majoră.

Cât privește studiile, școala în Uganda e contra plată, aproximativ $100 pe an de elev. Respectiv Misiunea Speranța a construit o școală fără plată, în care 36 de copiii primesc studii gratuite. La fel și multe dintre femei nu pot citi așa că am început în grup să le învățăm literele, iar în paralel să studiem Biblia. Femeile sunt fericire să fie ajutate și încurajate să citească. Instruim inclusiv femeile în ale curățeniei, igienei, grădinăritului.adelina lesan.6

Un alt scopt al nostru al voluntarilor este să aprovizionăm familiile cu strictul necesar cum ar fi săpun,  mâncare, oale, ustensile,  paturi, cearșafuri după măsura posibilităților și finanțelor. Multe suflete au fost spălate, încălțate, hrănite, iubite,încurajate de prezența noastră aici și asta mă face fericită. Deja copiii din sat ne cunosc pe fiecare pe nume și ne strigă când ne zăresc. Această comunitate s-a dezvoltat mult în ultimii doi ani din cauza activității albilor de aici. Astfel Rubuguri a devenit oraș dintr-un sătuc format din oamenii scoși din junglă de guvern, pentru a proteja animalele pe cale de dispariție acum 15 ani.

Cât despre Uganda, este o țară extraordinară pe care merită să o descoperim nu din cărți, ci călcându-i pământul, contactând cu localnicii și descoperindu-i tradițiile și specificul. E o țară de la Equator unde cam tot anul se face dimineața pe la ora șapte și tot pe la șapte se înserează. Are două sezoane – unul ploios (care s-a cam lungit anul acesta) și cel de-al doilea secetos. Cel ploios are loc prin lunile martie – aprilie, apoi prin octombrie, alternate de secetă. Oamenii sunt foarte mulțumitori și nu mai puțin muncitori. Au parcele mici de pământ, pe care le lucrează de trei ori pe an, altfel nu se pot întreține financiar. Nivelul de trai e foarte jos.adelina lesan.5

O paralelă între Uganda și Moldova? Hm, interesantă provocare. Risc să mă repet dar, în Moldova nu am prea întâlnit oameni mulțumiți. Mulți se plâng pe nivelul de trai. În Uganda copii se bucură și pentru o bomboană.  Pe mine personal, această țară m-a cucerit prin bunătatea oamenilor, or, anume ei sunt cea mai mare bogăție a țării.

În ce mă privește am lăsat comfortul și ambițiile mele pe plan secund mânată de dorința de a-i ajuta pe alți oameni, decizie pe care nu o regret nici o clipă, întrucât m-a făcut să mă simt mai împlinită ca oricând. Peste cinci sau zece ani nu va mai conta ce haine am purtat sau ce am mâncat, va conta doar schimbarea spre bine pe care am adus-o în viețile oamenilor. Ei vor fi bucuria mea. Banii mei au hrănit sute de guri, nu numai pe a mea, mâinile mele au îmbrăcat și pe alții nu numai pe mine, zâmbetul meu se întoarce la mine înmiit cu fiecare viață schimbată și asta se întâmplă zi de zi. Trăiesc printre ei, împart aceleași probleme cu ei și îi iubesc enorm.adelina lesan.2 (1)

 

Sursa foto: arhiva personală

Intro…

Ce face o persoană pasionată de scris, care, la un moment de răscruce abandonează jurnalismul? 😀 Tânjește o lună, două, iar într-a treia lună se apucă din nou de scris, doar că de data asta pe propriul blog. Cam așa sună pe scurt povestea blogului – Portrete în cuvinte.

Nu vreau să fiu banală și să umplu pagina cu teorii gen sunt visătoare, sociabilă, creativă etc. și nici să îmi transcriu biografia. Cine mă știe, mă cunoaște. Pentru ceilalți – îmi spune Daniela, sunt soție și mamă a doi năzdrăvani, și cum am scris ceva mai devreme, pasionată în a descoperi destine umane, istorii frumoase, în special oameni despre care încă nu s-a scris, și care nu au profile pe rețelele de socializare.

DSCF0962.JPG