Oxana Marcu și #atelieruluibunelu călători prin Germania

53292312_2205073526202697_6216366472583708672_n

În timp ce nemții sunt prinși în euforia Faschingului (o sărbătoare festivă, participanții fiind mascați și îmbrăcați cu costume de carnaval), eu începusem să tânjesc (parcă) după Mărțișorul nostru. Dar nu m-a lăsat Oxana Marcu, o basarabeancă talentată, stabilită de trei ani în Germania. Ea a adus de acasă nu doar Mărțișorul, ci și toată zestrea bunicii… 

Mărțișoarele care ți-au făcut ție cu ochiul, nu sunt mărțișoare simple. Fiecare are propria poveste. Toate sunt de colecție, or, când apare un proiect în capul meu, apare și un mărțișor! Dar ca să fiu mai explicită, hai s-o încep cu începutul începutului. De unde și până unde o basarabeancă a ajuns să facă mărțișoare și nu doar, tocmai în Germania.

Sunt de la natură o fire migratoare, fac rai din ce am și-s cu #dordeducă în sânge! Când aud di ducî… ferișirea me’ (mă scuzați pentru idiotisme, dar felul meu glumeț de a fi tot de la mama-natură l-am moștenit). Ce ține de personalitatea mea, cred că am fost și sunt un nimeni, adică nimic deosebit, dar deosebit de restu’, o joacă de copil care este mereu în căutare de ceva nou, care nu se satură să guste din toate ce-i oferă viața, cu bune și cu și mai bune, care este deschis pentru a cuprinde Universul, atunci când Pământul de sub picioare devine plictisitor. Un OM (Oxana Marcu) care face tot posibilul ca acest nume să prindă contur și să nu piardă din valoare.

53065754_337758103515970_4368148264504000512_n

Sunt designer de interior ori, cu alte cuvinte, sunt un om chicat în cap di mititel. Deci fac design oricând și oriunde, indiferent că spăl podele, fac mâncare, cos ceva, proiectez. Dar asta mă face să mă simt împlinită! Mă laud la toți, că am avut un pic de norocel, având un hobby antrenat de mămica (bucătar-șef). Îmi place să gătesc, ador să experimentez în bucătărie (am un album unde mai scriu din când în când câte ceva din experimentele mele #rețeteglumețe). Am reușit să învăț secretele din bucătăria grecească și italienească!

53010756_296854267658654_4783598174713413632_n

Suntem trei rebeli la părinți – eu (o nebunatică), Vasiok (cel mai serios) și Lencic (o visătoare-plutitoare, asemeni unui nouraș). Și dacă în copchilărie împărțiam o ciocălățică #lămâiță în cinci părți egale/frățăști, la maturitate am făcut o masă rotundă și ne-am strâns ca la Monopoly, doar că de data asta fiecare cu jumătatea lui, iar în joc au fost puse șase țări. Într-un final, a câștigat Germania pentru stabilitate și seriozitate! Așadar, Germania e o aventură care împlinește trei ani în august.

53548552_550980415389035_4334062618063929344_nSpontani. Radicali. Hotărâți. Așa am fost noi în momentul când am emigrat. Atunci când te gândești că vrei să mergi undeva, te pornești cu gânduri bune! Așa și noi, am strâns valiza și am pășit cu dreptul! Pentru mine nu conta unde și ce voi munci, era clar că o iau de la „0”. M-am pregătit și fizic și psihologic că trebuie să rezist o perioadă până le aranjăm pe toate la locul lor. Când umbli cu valizele șase luni în portbagaj, pentru că altă garderobă nu ai, când timp de două luni te muți de cinci ori, când vii la neam care-ți promite marea și sarea, iar pe loc te trezești cu un tiran care-și bate joc de-ai tăi, tot moldoveni… Ce faci? La început îți este scârbă și-ți vine să-l mântui, apoi te mângâi cu gândul că totul în viața asta-i bumerang. Îți strânji valiza șî hulughii șî’ț cauț’ de drumul și scopul tău! Indiferent de situație, se găsesc oameni serioși cu bunătate nelimitată care te ajută! Totuși legea atracției funcționează miraculos. Atragem ceea ce suntem!

52783811_2091543540893552_599786092622774272_n

Încă suntem la început de drum. Am pășit împreună cu soțul prin greutăți! Nu-mi place să mă plâng, dar știu că începutul nu e ușor! Indiferent că vii cu bani sau doar 10€ în buzunar, bezna necunoașterii e aceeași. Dar, cum spunea #bunelu „per aspera ad astra”. Cu fiecare pas, sunt din ce în ce mai motivată să rămân aici! Indiferent de situații, lupt să merg înainte! Din tot răul culeg ce-i mai frumos și bun!

52922925_845072072509510_1441701692407021568_n

După un an de dat din coate am început să-i caut pe #ainoștri. Simțeam că am nevoie să comunic, după o perioadă lungă de conservare psihologică! Mă sufocam, aveam nevoie de mai mult oxigen, ca pe timpurile când eram acasă, cu mulți prieteni alături! Căutam să am cu șini sta la masă, să chem la o gălușcă (sarmale), să am cu șini șiocni un pahar di jin (vin), cu șini tîrîi o mobilă, și cum spune soțul meu o vorbă înțeleaptă: “să ai cu șini fași’ un selfi!” Ne-am găsit nișa în câteva comunități ale moldovenilor din întreaga Germanie! După, am început să scriu tot felul de întâmplări și greble, prin care am trecut pentru ca ele să prindă bine celor care urmează să vină, sau care sunt la început de drum. După câteva postări ne-am făcut prieteni, cunoștințe și colaborări, nu numai în Germania. Cu unii, chiar am organizat întâlniri frumoase ca la #moldoveni. Fășem câte o oală di găluși și o apucam hăisa pe dealuri cu #ulcicacălătoare, uneori și câte 500 de kilometri depărtare! Cred că i’am cucerit pe mulți prin simplitate, pozitivism, sinceritate, încurajări! Mă simt împlinită când fac un om să râdă, când confecționez și dăruiesc aripi. Doar nu te costă nimic să dărui bunătate! În ce mă privește, toate cele petrecute au fost un filtru bun, am „smântânit” o lume întreagă din acele grupuri. Mă bucur că de curând au hotărât și cei dragi să vină mai lângă noi. Așa e mai cald pe suflet!

52947189_956386097889676_5364942528170688512_n

Majoritatea celor care emigrează, stau după perdea și se ascund atunci când îi văd pe #ainoștri! Intră într-o rutină care le distruge personalitatea! Păcat de ei căci uită visele cu care au pornit de acasă, lăsându-se duși de val! O grămadă de oameni nefericiți, neîmpliniți și lipsiți de curaj poți găsi în Germania asta. Pe când eu visez să văd cât mai mulți de-ai noștri realizați și demni de mândrie, să văd gospodinele noastre să aibă câte o plăcintărie, la fel cum musulmanii au invadat cu kebăbăriile lor! Eu deja am început să pun în aplicare câte unele de-ale mele, spre exemplu să fac întâlniri între moldoveni, cât mai multe și să știi că de cele mai multe ori mi-a reușit.

52828234_2082535765117248_8261782645155823616_n

Sunt tentată mereu de proiecte interesante. În 2014-2015 am participat la un concurs ca exercițiu, un #alterego de #Berlin. Dar acel proiect așa și nu a cunoscut lumina reflectoarelor. Așa că în 2016, am scos schițele și m-am apucat să le adaptez la tematica din cadrul concursului #mărțișorklumea. Ideile mele au fost apreciate și mă bucur foarte mult. Atunci s-a născut #bunelu ca mai apoi să-l transform în #atelieruluibunelu – un mini-atelier portabil, o cameră, o masă, o lampă și laița cu tot felul de bunătăți care inspiră cu tradiții. Cu miros de casă, un #curcubeu din #Moldova care mă face să mă simt oriunde ca #acasă! Tot în 2016 a apărut și cartea „Mărţişorul: obicei şi legendă / Das Märzchen: Brauch und Legende”. Autoarea, Despina Leonhard, este născută în Balș, județul Olt şi locuiește din 1994 în Germania, unde conduce Școala de limbă și cultură română din München, un proiect al Societății culturale româno-germane „Apoziția”. Făcând legătură, dintre două creații apărute într-un an (2016), în două lumi diferite, care au ca scop să transmită o parte din valorile moștenite de la strămoșii noștri!

52849964_251218185763928_747650593874509824_n

Un alt proiect a fost #casabunicii. Lansat pe 15 septembrie 2018 în cadrul festivalului Intercultural la Gross Gerau. A fost prima mea experiență în Germania unde a trebuit să prezentăm tot ce avem mai bun și mai frumos din poveștile de la țară ale bunicilor din #Moldova. A ieșit bine! Portul popular, găteala capului, coronițe din flori, mâncarea tradițională, țesutul, brodatul, croșetatul, goblenul, ouăle încondeiate și tot soiul de piese decorative din lut. Tot în cadrul acestui eveniment am expus colecția mea de mărțișoare. Am muncit trei săptămâni intensiv la acest proiect cu mare drag și poftă, ziua lucram, iar noaptea dădeam cu lut, ca să fac cuptorașul, decorul și alte chițibușuri migăloase. Pe această cale le mulțumesc fetelor din comunitatea din Gross Gerau pentru încredere. Festul a fost o adevărată bombă pentru mulți dintre cei prezenți. Se apropiau, inclusiv și participanții să facă poze la standul nostru! Au fost tare curioși să afle cum se încalță opincile, fetițele veneau să le împletim cosițe cu flori vii. Le-au plăcut și au spus și altora despre noi. Bucură faptul că nemții încep să ne cunoască nu doar pentru faptul că suntem un popor muncitor și că avem vinuri foarte gustoase. Astea sunt deja niște reușite, care ne scot din anonimat pe noi ca națiune! Dintr-o parte se vede mai bine. Totuși, pentru toate participările și osânda mea eu prefer să fiu lăudată, decât să mă laud. Iar până vin laudele, eu lucrez la alte mari proiecte, despre care voi vorbi la timpul lor.”

 

Reclame

Cum poți să ajungi de la o casă de copii din România la proprietara unui salon de cosmetică din inima Köln-ului? Povestea Augustinei Belibou

augustina belibou4

Acum ceva timp în urmă scriam despre doamna Viorica Robina, prima româncă instructor în Germania. Nici prin cap să îmi dea că după acest articol voi avea ocazia să cunosc și alte persoane stabilite aici, care au istorii nu mai puțin interesante și demne de luat la condei. Augustina Belibou este una dintre ele. Alt destin decât al doamnei Viorica Robina, aceeași linie de subiect.

„M-am născut și am trăit primii 14 ani în Mila 23, un sat din comuna Crișan, județul Tulcea, într-o familie de pescari lipoveni. Acasă am vorbit limba rusă până la șapte ani, adică până când am mers în clasa întâi. Tot la vârsta asta am rămas orfană de mamă. Fiind cea mai mare dintre cei patru copii, a trebuit să îi fiu de ajutor tatălui meu, să merg la pescuit cu el, s-o fac pe ghidul turistic, să lucrez în ghețărie – într-un cuvânt, să muncesc din greu fără să mă plâng. Din păcate, peste alți șapte ani am rămas orfană de tată. A urmat un întreg șir de evenimente, care au presupus o maturizare precoce dar și o luptă interioară soldată cu decizii și responsabilități peste măsura unui adolescent de 14 ani.

Am ales să merg la orfelinat, pe care l-am privit ca pe o șansă de a nu rămâne în sat fără nici un viitor. Am fost întrebată dacă acest lucru mi-a ,,modelat“ caracterul. Orfelinatul în sine – nu, viața – da. Orfelinatul mi-a oferit șansa de a urma un liceu, o meserie, de a-mi face un viitor. Nu era deloc „minunat” să aud noaptea colegele de cameră plângând în somn, legănându-se și visând la mama pe care nu o cunoscuseră niciodată. În cazul meu însă, orfelinatul a fost o soluție mult mai bună decât nimic.

Perioada copilăriei și adolescenței au zburat fără să-mi amintesc că le-am trăit cumva. Nici nu am putut altfel, de vreme ce am văzut atâția oameni dragi părăsind această lume. M-a marcat inclusiv moartea propriului meu frate care s-a curmat dramatic din cauza unui nemilos și nedrept cancer limfatic, dar și faptul că puteam să comunic cu surorile doar atunci când aveam bilet de permisiune… Doamne, le-am văzut pe toate! Nu m-am gândit însă niciodată să renunț, să clachez, nici măcar atunci când mi s-a oferit un culcuș cald și sigur la mănăstire. Ulterior, m-am căsătorit, am născut doi copii și am locuit la Iași până la vârsta 36 de ani, adică până când am hotărât să emigrăm.

augustina belibou2.

Viața mea până la plecarea în Germania era una destul de activă. Lucram într-un salon de frumusețe și câștigam bine. Agenda îmi era mereu plină, iar după ce terminam programul de muncă, mă dedicam în totalitate copiilor. Ambii băieți mergeau la școli bune, iar după lecții făceau balet, pian, engleză, pictură etc. Partea asta a vieții e mai greu s-o redau în cuvinte. Au fost ani în care orice efort era soldat cu insucces. Nu aveam parte de stabilitate nici financiară, nici emoțională. Însuși sentimentul de ,,acasă” a lipsit cu desăvârșire. Mă simțeam o străină în propria mea țară. Aveam parte de condiții minime de confort pentru zilele noastre, și cu toate că munceam mult, nu creșteam, ci mă îngropam în datorii. Tot ce îmi puteam permite era să achit taxele și activitățile extrașcolare ale copiilor.

Totuși ideea de a emigra nu a venit de la mine, ci de la fostul soț căruia i-am povestit despre o clientă stabilită de ani buni în Germania, dar care, ori de câte ori vizita România, neapărat trecea pe la salonul unde lucram eu. Când ne întâlneam îmi tot spunea: „dragă Augustina, dacă ai fi în Duisburg aș fi foarte fericită să vin la tine mai des, iar nemțoaicele ar da aur pe mâinile tale!” Din clipa aceea totul a început să se învârtă în jurul acestei idei pe care eu nu o puteam, însă, accepta. Într-un final a trebuit să fac acest lucru, fiind presată de toți și de toate. Nu am vrut să mă pornesc nepregătită, și în timp ce le spuneam celor de acasă că nu plec nicăieri, am început să mă documentez despre tot ce înseamnă emigrare, m-am înscris la un curs de germană și am reînnoit anunțul de vânzare al terenului moștenit de la părinții mei.

Am plecat la începutul lunii iunie 2011. Aveam în buzunar un bilet dus-întors, numărul de telefon al clientei din Duisburg, obținut de la salonul unde am activat, precum și adresa pensiunii unde am închiriat o cameră pentru o săptămână. Odată ajunsă în Germania, am sunat-o pe doamna cu pricina, dar care după o scurtă discuție mi-a închis. Eșecul deja flutura în fața mea, înainte de a începe ceva. Nu mi-a rămas nimic mai bun să fac decât să hoinăresc aiurea prin oraș în căutarea unui job și a unei chirii, fără să mănânc și să beau, până am picat cu febră și dureri îngrozitoare de cap. Făcusem insolație sau poate altceva. Am zăcut două zile până m-a găsit camerista slăbită și cu frisoane. Mi-a cumpărat pastile, m-a hrănit și m-a scos în curte la aer curat. Când m-am simțit un pic mai bine, am reușit să fac cunoștință cu mai multe familii de ruși și turci, care locuiau în pensiune și care,,stâlceau” germană atât de bine, încât îmi permiteau să înțeleg și eu câte ceva datorită acelor câteva ore de germană făcute ,,ad hoc“ în țară înainte de plecare. Mai „rupeam” un pic de rusă (rămășițe din limba mea maternă) și discuțiile cu ei m-au motivat să nu renunț. Am sunat-o din nou pe fosta mea clientă și am avut norocul să dau peste fiica ei mai mare, care când a aflat ce mi s-a întâmplat, a venit într-un suflet la mine. M-a sfătuit să nu-mi „îngrop” norocul în Duisburg, ci să merg în orașele mari, pentru că acolo am șanse să găsesc un serviciu mai bun și oportunități mai multe pentru copiii mei. Știi senzația aceea când pe de o parte simți că nu mai poți să înaintezi, iar pe de alta nu mai poți da înapoi? Nu? Atunci vă spun eu – e asemeni unui cancer spiritual care te macină pe dinăuntru. Dar când te sună copiii și te întreabă dacă ai reușit ceva, nu poți să le pui pe tavă durerile tale sufletești. Zilele rămase până la plecare am stat în odaia mea și am răscolit tot internetul. Nu puteam să mă întorc acasă cu „mâinile goale”. Așa am aflat că se planifica în luna august o mare întâlnire a românilor la Köln. Dorința de a reveni, doar că de data asta la Köln, a început să prindă contur.

augustina belibou3

Am revenit în România pentru o scurtă perioadă. Aveam o mulțime de lucruri de pus la punct și foarte puțin timp la dispoziție. Toți știau că plec definitiv și despărțirea asta m-a dat peste cap. Prietene, colege, cliente – toate mă implorau să rămân. Ba mai mult chiar, o clientă fidelă și bună cunoștință de-a mea mi-a propus finanțare pentru a-mi deschide propria afacere, doar să renunț la idee. Am refuzat. Între timp, o bună parte din banii obținuți de pe urma vânzării moștenirii se cheltuiseră, iar cu cei rămași nu aș fi rezolvat nimic în România, poate ași mai fi întors niște datorii…

Așadar, am venit la Köln, nu înainte să rezerv telefonic o cameră la o pensiune. Aici am găsit „mișunând” compatrioți de-ai noștri, care s-au oferit să mă ajute, doar că fiecare având „propriul preț”. Primul pas pe care l-am făcut – am început să caut chirie, or, știm cu toții că ,,anmeldung-ul” (viza de reședință) este cheia intrării în sistemul german. Am început să întreb în dreapta și în stânga, să sun la toate anunțurile din ziar sau de pe internet. „Să sun” e un fel de a spune, pentru că toți îmi închideau telefonul de îndată ce mă auzeau bâlbâind câteva cuvinte în germană și acelea traduse cu google translate. Atunci am scris pe pagina comunității de români, de unde aflasem despre întâlnirea din august. Am relatat situația în care mă aflu și am cerut un sfat, o idee, poate chiar un pic de ajutor. Așa am cunoscut și oameni minunați care m-au ajutat în tot acest timp și care până în ziua de azi mi-au rămas alături.

Într-un final, am găsit o chirie la 60 km de Köln, în orașul Bad Honnef. Apartamentul era proaspăt renovat, destul de spațios și costa o avere. Am cumpărat câteva piese de mobilier și l-am făcut un pic locuibil. Următorul pas a fost să îmi deschid un cont bancar și imediat după asta am plecat în România pentru câteva zile, cu scopul de a reveni cu întreaga familie. Trebuia să reușesc până la sfârșitul verii să îi înscriu pe copii la școală. Pe 29 iulie eram deja cu toții aici.

Însă tot greul de-abia acum începea! Contracte, scrisori, formulare… Aveam nevoie de un permis de muncă, ba chiar și de ședere pentru unele instituții. Primul job ? Cei cu internetul întârziau instalarea, așa că am scris câteva anunțuri pe care le-am lipit la intrarea în câteva supermarketuri. Chiar a doua zi m-a sunat o doamnă și mi-a oferit prima slujbă, mai exact câteva ore de curățenie pe săptămâna în casa ei. Ulterior, au apărut și alte oferte de muncă, astfel că la scurt timp, abia reușeam să mă împart între trei case private, un restaurant și un salon de cosmetică în Köln. Perioada asta a durat un an! Între timp ajunsesem să fiu atât de obosită, încât abia mă puteam ridica din pat. Mă durea fiecare mușchi, fiecare fibră. Ieșeam zilnic din casă între orele patru și cinci dimineața și reveneam târziu după miezul nopții. „Alergam” dintr-un loc în altul până cădeam sfârșită. Copiii mi-i auzeam doar la telefon. Deși epuizată de drumurile zilnice de la Bad Honnef la Köln, unde câteva luni nu am câștigat nimic, am putut să îmi formez o clientelă și să renunț treptat la celelalte joburi.

Köln-ul mi-a adus și alte oportunități. Lucrând la acel salon de cosmetică, au urmat
colaborări, seminare și specializări, care m-au ajutat să îmi croiesc drumul prin sistemul german. Îmi fumegau creierii să pot acumula toată informația, și mai ales să pot înțelege. Un curs de limbă germană însă era totalmente exclus. A trebuit să învăț limba „din mers”. Pe bune, în drum spre muncă eram mereu cu căștile pe urechi. Ascultam toate lecțiile posibile de pe youtube, iar ulterior puneam în practică cele învățate. Și să știi că a funcționat. În 2016 când am mers la VHS (Volkshochschule – școală care oferă cursuri de integrare în limba germană pentru străini) pentru a-mi testa nivelul de cunoaștere a limbii germane, am fost evaluată de către profesoară la nivelul de C1. Atunci mi-am zis wow, azi mă gândesc că poate examinatoarea a fost prea indulgentă, cine știe! (zâmbește)

augustina belibou.1

Între timp, am plecat de la primul salon la un altul, unde am întâlnit o echipă de neprofesioniști, care își sabotau mereu programările și își furau clientela. Mi-am dat seama că nu acesta este conceptul meu și că nu voi rămâne acolo mult timp, de aceea am început să caut pe internet un loc unde mi-aș putea desfășura activitatea singură.
Mergeam la întâlniri îmbrăcată la patru ace și cu diplomatul în mână, deși nu aveam bani „nici să traversez drumul”, cum s-a exprimat o dată unul din băieții mei.

Tot căutând așa, într-o bună zi am găsit un anunț despre un cabinet cosmetic care se putea prelua cu tot cu clientelă și inventar. „Incredibil! De unde atâta noroc pe capul meu”, m-am gândit atunci. M-am dus imediat să-l văd. Ce am găsit de fapt? O cosmeticiană care nu mai dorea să lucreze și care avea niște drepturi în calitate de asigurat, de care vroia neapărat să profite. Cabinetul situat la etajul trei al unui imobil din centrul vechi al Köln-ului, nu a fost renovat de mai bine de 40 de ani și era mobilat sumar cu mobilă veche și avea un instrumentar uzat moral. Era cam dezastruoasă situația, dar mi-am zis că am șansa să scot ceva din această oportunitate. Doar că între timp am ajuns să trăiesc o perioadă financiară destul de „delicată” cu datorii la plata chiriei și cu un divorț la activ, care, la fel, implica niște cheltuieli. Trebuia să acționez cumva, așa că am mers la un notar, unde am făcut o înțelegere cu proprietarul apartamentului și am stabilit, de comun acord, să plătesc eșalonat timp de doi ani datoria acumulată la chirie. Între timp, m-am informat și am aflat că am niște drepturi în calitatea de mic întreprinzător. Am mers la Arbeitsamt (Agenţia pentru Ocupare a Forţei de Muncă) pentru a solicita sprijin financiar în realizarea proiectului și crearea unei viitoare siguranțe financiare. Din păcate, a trebuit să trec prin tot iadul birocrației germane dintr-un capăt în altul – să explic fiecărui funcționar în parte faptul că am preluat un cabinet cosmetic, care trebuie renovat, să fiu umilită, sfătuită să îmi caut un job normal, luată la rost… Unii erau de părere că nu mai sunt Existenzgründer (mic antreprenor), că deja am o afacere, alții mă trimiteau către alte legi de Existenzfestiger (mic antreprenor ajutat să iasă din impas). Am rezistat presiunii, și într-un final, am primit o mică parte din banii solicitați, dar care într-un fel m-au ajutat să mă mențin pe linia de plutire, să achit o parte din renovare, să mă fac vizibilă pe internet și de către trecătorii care nu aveau cum să mă vadă ascunsă la etajul trei. Investiția m-a costat ore de muncă, nesomn, grijă și timp, și m-a privat de timpul meu petrecut alături de cei dragi.

Ca să ies cumva din impas am găsit un job pe timp de noapte în aeroportul
din Köln, la o firmă de coletărie. Am lucrat luni bune zi și noapte, fără zile de odihnă. Noaptea sortam pachete, veneam acasă pe la ora șase și dormeam până la ora zece dimineața, după care mă trezeam și mergeam la salon. Ca să ascund cât de cât cearcănele, îmi puneam comprese reci în timp ce îmi așteptam următoarea clientă. Am cedat în momentul în care una din ele mele m-a întrebat politicos, dacă nu cumva putem amâna programarea pe altă dată, deoarece arăt extrem de obosită. În ziua aceea am renunțat la job-ul de noapte.

_20160918_201908

Copiii? Deși locuiam în aceeași casă, se întâmpla să nu îi văd zile întregi. Dar probabil toate nopțile nedormite și tot sacrificiul meu, le-a fost cea mai bună educație pe care le-am putut-o oferi. Au crescut independenți, ascultători și responsabili. Recunosc, nu a fost de la bun început totul roz nici pentru ei. La Iași, ambii frecventau o școală cu renume, și erau încadrați în diferite activități extrașcolare. Pentru mezin adaptarea a fost una rapidă, în timp ce fiul mai mare s-a răzvrătit. Nu accepta nici un fel de compromis, nu vroia să se adapteze noilor condiții de trai, se închidea frecvent în camera lui și nu deschidea nimănui. I-am promis că de îndată ce se mai aranjează lucrurile, îi voi găsi o altă școală de balet, și va avea și în Germania activități. Dar nu a fost ceea ce îi trebuia lui. Dacă în România el era balerin profesionist, în Germania am găsit balet la nivel de amator. Altele erau condițiile, altele cerințele, altele ambițiile… A fost și educația lor un traseu deloc neglijabil, însă am ajuns să ne înțelegem, să ne susținem și să creștem împreună. Cel mare a fost mereu autocritic, uneori peste măsură. Și am aici o povestioară cu el, pe care i-o tot repet, când spune că nu este destul de bun în ceva. Eram în tot haosul birocratic, mutarea cu traiul de la Bad Honnef la Köln, căutarea noilor școli pentru amândoi, alte formulare și un alt început pentru ei și pentru mine, când profesorul de balet de la Bad Honnef (culmea, un sas din Romania, stabilit în Germania de peste 30 de ani), îi spune că șansa lui ar fi un liceu de stat cu profil de artă, coregrafie și balet din Essen Werden, la peste 60 de km de Köln, și de două ori mai departe de Bad Honnef. M-am rupt din programul meu zilnic și am mers acolo, la școală pentru un interviu cu directoarea școlii. Ne-a spus clar, că au niște reguli stricte și că sunt pe ultima sută de metri. Anul școlar începuse deja (era vara anului 2012) și el trebuia timp de trei săptămâni să treacă prin probe de limbă și materie. Proaspăt înscris la o școală din Köln, în clasa a noua, am cerut să îi fac scutire aceste săptămâni cât dădea probele la Essen Werden. În cazul în care nu reușea să obțină un loc la școala de arte, avea deja unul asigurat la școala din Köln. Au urmat trei săptămâni în care se trezea zilnic la 3:30 dimineața, învăța și pleca la școala de balet. Acolo avea cursuri până la 13.00 -14.00, după care mai avea încă două – trei ore de coregrafie. Acasă ajungea la opt seara. Proba a fost un succes și el a fost acceptat la școală. Am găsit pentru el un loc la un internat sportiv. Între timp, deși ar fi trebuit să renunțe la orele de balet de la Bad Honnef, a continuat să le facă și în următoarele patru luni după mutarea noastră. Din păcate, după un an, din cauza unui accident grav la genunchi a trebuit să părăsească școala de balet și să se întoarcă la Köln, la un liceu normal, unde a dat bacalaureatul și unde a încercat să compenseze pierderea carierei de balerin învățând limba japoneză și programare în domeniul IT. A avut grijă de fratele mai mic și m-a ajutat pe mine în toate proiectele mele (formulare, site, texte plasate pe internet, clienți, contabilitate etc.). Fără el nu m-aș fi descurcat! Acum vorbește și scrie în patru limbi străine și încearcă să facă o carieră în IT. Cel mic nu a vrut să fie mai prejos,a intrat din direct la un gimnaziu cu profil bilingv de Engleză – Germană și visează la o carieră în grafică și design. Are mânuțe dibace și îi ies multe lucruri frumoase în creion.

Care îmi sunt realizările până la acest moment? Nu îmi place să le numesc așa. Poate proiecte duse la bun sfârșit, stabilitate în plan personal și profesional. Din 2014, de când am preluat afacerea am ajuns să am costurile la zi, ceea ce îmi permite să fac noi investiții, să caut personal, să devin „vizibilă” – succese care mi-au luat doi ani. 2016 este anul în care a intrat Marcela în horă cu mine. Marcela este o româncă stabilită aici, după ani buni munciți în Italia și după un concediu de maternitate. Eu deja luasem o ușoară ascensiune, însă împreună puterile s-au dublat. Acum avem un portofoliu, mereu în
creștere, cu peste 750 de clienți, cu noi recomandări, proiecte de investiții pentru anul 2019, cursuri de specializare care să îmi lărgească domeniul de activitate, și un nou specialist în echipa mea. Am reușit să îmi restructurez programul de lucru la cinci zile pe săptămână, să îmi permit un concediu, să mă bucur de timp împreună cu copiii. De ceva timp, îmi e alături Sorin, omul care așa cum spune chiar EL, persoana care îmi suflă în ceafă ori de câte ori pierd firul realității și mă înham la mai multe căruțe concomitent. Cât privește viitorul, viitorul sună bine, zic eu.”

Viorica Robina și ascensiunea ei de la femeie de serviciu la instructor auto în Germania

De când am plecat din Moldova (încă nu sunt pregătită să pronunț cuvântul „am emigrat”), soarta mi-a scos în cale mai mulți oameni aflați în aceeași situație, și care prin poveștile lor de viață mi-au atins cea mai sensibilă coardă a sufletului. Unul din ei este Viorica Robina, românca a cărei biografie depășește cu mult limitele unui articol. Mulți o cunosc în calitate de instructor auto, iar mai nou, de consultant în diferite probleme legate de obținerea permiselor auto și integrare în Germania. Eu am cunoscut-o drept o femeie excepțională – puternică, perseverentă și ambițioasă, care mi-a demonstrat că nimic nu poate sta în calea realizării propriilor dorințe. Vă propun să o cunoașteți și voi.

robina5

Epopeea mea a început în anii 90, după căderea regimului Ceaușescu, ani plini cu „de toate” când nu știai ce putea să-ți aducă ziua de mâine. Mulți români au plecat atunci în lumea mare, iar printre ei se număra și fostul meu soț. Le-a fost greu atunci să răzbată dincolo de hotarele României, infinit de greu aș zice eu, fără a intra în prea multe detalii. Dar au izbutit…

Firește, eu am rămas acasă cu doi copii mici „agățați” de poale, două fetițe de doi și trei ani. Locuiam la țară într-un sătuc din județul Timiș. Aveam găini, cățel, purcel și tot ce mai țin țăranii pe lângă casă. Gospodină în toată legea. Ce țin minte e că trăiam într-un „rai” al meu, înconjurată de liniștea pe care doar la sat o poți găsi, rai care din păcate era frecvent umbrit de lipsuri. Banii abia de ajungeau de la o lună la alta. Eram nevoită să mă descurc cum pot și să economisesc la maxim. Făceam de toate acasă, până și săpun. Știu, nu spun nimic nou cu asta. E povestea pe care au trăit-o și alții…

După un an și jumătate a trebuit să las totul, să-mi iau fetele și să-l urmez pe tatăl lor, pe drumul deja bătătorit de el. Mi-am dorit oare acest lucru? Nu! A fost mai curând, decizia fostului soț. Dar i-am apreciat efortul pe care l-a depus pentru a ne face nouă viața mai ușoară.

Prima mea zi în Germania se încadrează perfect în categoria amintirilor pe care nu le poți uita tot restul vieții. Or, după aproape treizeci de ani de la acea zi țin minte frustrarea pe care am trăit-o atunci. Venind în Germania, mai exact în Köln, am fost cazați într-un un lagăr, unde a trebuit să împărțim aceeași locuință cu alte câteva familii. Ba mai mult chiar, am fost separați de socrii, care au venit împreună cu noi. Ca să fiu mai explicită, pe atunci orașele mari erau închise pentru străini. Locuiai acolo unde erai repartizat și nu unde ți-ai fi dorit. Noi am rămas în Köln, datorită soțului. Socrii au avut mai puțin noroc. Ei au fost repartizați într-o cu totul altă localitate, și cazați într-o sală de sport de rând cu alte zeci de familii. Ne hrăneau zilnic într-o cantină mare. Țin minte și acum mesele alea lungi ca la praznic. În prima zi ne-au dat porumb fiert. Mâncam și plângeam. Eu acasă hrăneam păsările cu el, aici îmi hrăneam copii. Nu la o asemenea viață visasem. Auzisem în România, în timp ce îmi pregăteam actele de plecare, că sunt foarte norocoasă că plec, că dacă trăiești în Germania e ca și cum l-ai prins pe Dumnezeu de picior. Și când de fapt… Ulterior, am fost transferați într-o cazarmă pentru militari. Acolo am locuit o perioadă mai îndelungată, și am avut parte de condiții mai decente.

robina6

Au urmat zile și mai dificle, când a trebuit să-mi perfectez tot soiul de acte, stând la cozi cu două fetițe mici, care nu aveau răbdare și mereu plângeau. Zi de zi a trebuit să simt pe propria piele consecințele necunoașterii limbii. Uneori mi se părea că, toți acei funcționari ne considerau niște parveniți din lumea a treia, care nu știu ce înseamnă lingură și furculiță.

Cum am rezistat psihologic în tot acest răstimp? Nicicum. Plângeam zilnic, până nu mai aveam lacrimi, mă linișteam, apoi o luam iar de la capăt. Plângeam după părinții rămași acasă, după colțișorul meu de rai, după tot ce am lăsat în urmă… Mă consolam scriindu-le scrisori pline de suferință și dor, dar care nu au ajuns niciodată să fie expediate… Uneori răbufnea în mine o voce din interior care striga: „Fato, ai doar 23 de ani. Ai primit o șansă care nu i-a fost dată fiecăruia. Termină cu bocitul și fă ceva cu viața ta.”

Îmi trebuia un scop și, într-un final, l-am găsit. Învățarea limbii germane a fost prioritatea numărul unu. Pe atunci nu aveam acces la lecții online, aplicații pe telefon sau diferite cărți. Aveam, însă, ambiție și puțin timp liber după ce adormeau copii. Am început s-o învăț de sine stătător. Priveam zilnic emisiunea „Der Preis ist heiß”, care reclama diferite produse. Eu citeam denumirea lor și auzeam cum se pronunță. Apoi, mergând zilnic la terenul de joacă cu fetele mele scriam în limba română tot ce vedeam în jur, iar acasă căutam traducerea cuvintelor în dicționar. Lucrurile s-au simplificat și mai mult în momentul când copii au mers la grădiniță, iar eu am putut, în sfârșit, să mă înscriu la un curs de limbă germană. Acele patru ore de lecții zilnice erau unica mea speranță, întrucât știam că de ele depinde viața mea și a familiei mele.

robina3

Dar într-o zi în timp ce eram la curs mi s-a făcut rău și am leșinat. Am fost dusă la spital. Mi-am revenit, dar după acea întâmplare nu am mai fost niciodată ca înainte. Mi-am pierdut pofta de mâncare și aveam frecvent crize de panică. Mă transformasem într-un vrac, care trebuia să funcționeze și de care depindeau doi copii. Din păcate, acea stare de rău m-a urmărit mulți de atunci încolo. Ulterior, diagnoza pe care mi-au pus-o medicii a fost „lipsă de calciu”, deși eu știu că era mai degrabă acel dor mocnit de casă, care m-a urmărit peste tot. Cu toate acestea, a trebuit să-mi caut un serviciu. Am început să fac curățenie în casa unei familii de nemți. Ce țin minte despre acel prim job al meu?  Că trebuia să fac menaj mergând în degete, ca să nu îi trezesc pe stăpânii casei și să ies la plimbare cu câinii lor, de care eu mă temeam enorm. Și totuși, anume la ei am învățat ce înseamnă curățenie, un plan bine structurat, respect și bunătate.

După ce am absolvit cu „sehr gut” cursul de limbă germană, am făcut altul de orientare pentru a decide ce pregătire profesională aș putea face pe viitor. În clasa mea erau numai nemți. Toți vorbeau germana și strâmbau din nas când încercam să spun și eu ceva. Atunci mi-am jurat că o să învăț așa de bine cursul încât într-o zi vor apela ei la mine după ajutor. Și așa a fost. Mă rugau să îi ajut să facă contabilitate, pentru că ei nu prea înțelegeau cum se face bilanțul. Așadar, am ales comerțul. Cunoșteam de acasă ce presupune meseria de vânzătoare și îmi convenea. Era un job pe care îl puteam face de dimineață, astfel ca după amiază să fiu acasă cu familia.

Mi-a luat doi ani să-l termin, iar în paralel am continuat să fac curat pe la casele oamenilor. Între timp, ne-am mutat într-un apartament mai spațios, fără ploșnițe și igrasie. Totodată, am făcut școală auto. Pe atunci nu îmi plăcea să conduc, pentru că îmi era frică, dar nici prin cap nu îmi trecea că anume carnetul de șofer îmi va aduce „o bucată de pâine pe masă”. Ulterior, am renunțat la orele de curățenie, în favoarea unui job de chelneriță într-o coferătie, apoi am lucrat ca asistentă medicală într-o clinică privată. Eram mândră de mine pentru că în câțiva ani reușisem atâtea să fac, și asta îmi dădea puteri de mult mai multe, așa că împreună cu fratele meu Costel am deschis o firmă de împachetat, paralel cu job-ul pe care-l aveam deja. Din păcate, afacerea a mers foarte prost așa că după un an a trebuit să o închid. M-am ales cu niște datorii astronomice și cu o lecție bună despre cum funcționează antreprenoriatul individual în Germania.

Nici în familie lucrurile nu stăteau mai bine, ceea ce a și dus, inevitabil, în 1996 la divorț. Fetele au rămas cu tatăl lor și cu fosta soacră, care în acea perioadă se mutase cu noi. Eu a trebuit să-mi caut o altă chirie, și s-o încep iar de la capăt. Dar nu asta contează, ci faptul că azi, de la înălțimea anilor pe care îi am, decizia greșită de a mă separa în acel moment de fetele mele, mă urmărește pentru tot restul vieții. Deși am ținut legătura cu ele, și ne-am întâlnit cu regularitate la fiecare sfârșit de săptămână, nu le-am avut alături tot timpul.

robina7

În toamna aceluiași an l-am întâlnit întâmplător pe fostul meu instructor auto la un automat de bilete de parcare. Am reluat legătura, comunicam frecvent și într-o zi el mi-a propus să devin instructor auto. Am acceptat, deși nu mă simțeam pe deplin pregătită. Pentru asta a trebuit din nou să învăț și să fac zilnic naveta Köln-Dusseldorf timp de cinci luni, pentru a obține certificatul de instructor. Asta a presupus să iau, inclusiv, permisul auto pentru camion și motocicletă, precum și să învăț pe rupte din cărți de legislație, mecanică și pedagogie. Să spun că mi-a fost greu, înseamnă să nu spun nimic. Uneori mi-a fost imposibil de greu, pentru că de multe ori nu înțelegeam mai nimic din ceea ce se spunea acolo – termeni complicați, unii lungi cât un rând de carte. Dar, nu m-am dat bătută, am învățat până am ținut în mână certificatul de instructor auto.

Primii mei elevi au fost un tânăr neamț și o englezoaică. În loc de 45 de minute cât trebuia să dureze o lecție, făceam cu ei câte o oră și jumătate, pentru că nu știam foarte bine traseul și frecvent ne rătăceam. Dar am muncit și am perseverat, uneori câte 15 ore pe zi. Dacă aș aduna kilometrii făcuți împreună cu elevii mei pot spune că am înconjurat pământul de 30 de ori. Astfel, în 2004 am reușit să deschid prima mea școală auto, în 2008 – a doua, iar în următorul an încă una. Din 2004 până acum am avut mii de cursanți, am legat mii de prietenii și am aflat tot atâtea destine umane, unele demne de scenarii de film.

49949842_232619247674548_8296292256407617536_n

Despre una din aceste istorii am făcut acum doi ani o postare pe internet. Era drama unui român care trăise o experiență nefericită legată de obținerea permisului în Germania. Cauza? Lipsa de informație. Rezonanța ulterioară a acestei postări m-a surprins. În următoarele zile am fost asaltată de sute de români care mi-au cerut sfatul în diferite situații. A fost un moment de cotitură pentru mine, întrucât atunci am realizat cât de puțin informați oamenii. Am conștientizat că este nevoie de ajutorul meu în toată Germania, nu doar local. Așa a apărut pagina mea pe internet (prima din cele cinci) „Viorica Robina – INDEPENDENTA instructor auto și Consilier MPU (Medizinisch Psychologische Untersuchung)”, pagină pe care obișnuiesc să împărtășesc toată informația pe care o dețin privind permisele auto germane. Tot la sugestia oamenilor am tradus manualul de legislație auto în limba română, și am început să fac webinare online, pentru a-i ajuta pe toți cei care fac școală auto și nu cunosc limba germană. Apoi, am creat „Noi pentru voi – Ajutor pentru integrare Germania“, o altă pagină pe facebook unde plasez toată informația legată de integrarea în Germania; „Școala de germană online-offline”, unde fac frecvent cursuri online gratuit cu cei care vor să învețe limba; „Foaia cu vești bune” a fost inițiată pentru a scrie despre toate trăirile mele zilnice până la vârsta de o sută de ani, vârstă la care mi-aș dori să ajung. Scriu nu pentru a trezi mila cititorilor, ci respectul și dorința de a învinge indiferent de situație. Și dacă din o sută de oameni cel puțin unul va reuși să iasă învingător luând ceva bun din postările mele, înseamnă că scopul meu a fost atins; și ultima, dar nu cea din urmă pagină este „Independenta – O femeie de rând în drum spre succes și împlinire”, este dedicată exclusiv femeilor din diasporă (și când spun diasporă mă refer nu doar la România, ci și la Republica Moldova), care au reușit să își depășească condiția de simple angajate și să exceleze… Mă bucur pentru ele, iar visul meu e să le adun pe toate la un loc. Sper ca prin poveștile lor viață să le ajutăm și pe alte femei să își vadă visele împlinite. De ce spun asta? Pentru că de-a lungul activității mele am întâlnit sute de femei inteligente, unele cu câte două facultăți finisate, dar care de ani de zile lucrează în calitate de menajere, vânzătoare etc. Nu sunt nici acestea niște munci de neglijat, dar ele pot mai mult, mult mai mult.

robina

Am avut o viață plină cu de toate, care nu încape într-un singur articol. Obstacole, probleme de sănătate, afaceri ratate, datorii, dezamăgiri, zeci de locuințe închiriate și multe job-uri, unele dintre ele extrem de extenuante, episoade lungi de depresie și obișnuința de a o lua de la zero după fiecare rateu. Pe toate le-am trăit. Mi-ar lua o zi și o noapte să ți le povestesc pe toate, de aceea lucrez deja la carte autobiografică. Dar toate acestea au fost un fleac pe lângă pierderea tragică în urma unui accident rutier a fratelui meu Costel, unicul meu susținător și confident.

A fost cale lungă și cu multe cotituri de la tânăra care acum trei decenii a pășit pentru prima dată pe pământ german și până la Viorica Robina pe care o știți acum. Azi, la înălțimea anilor mei, pot să vă spun cu certitudine – nimic nu-i imposibil în viața asta! Trebuie doar să vrei! Doar că succesul nu apare peste noapte! Câte zile m-au găsit muncind de la ora trei dimineața, știu doar eu. Dar, am făcut-o pentru a-mi depăși propriile limite. Între timp, am învățat să trăiesc după regulile de aici. Sunt foarte ordonată și punctuală. Țin o agendă în care îmi notez absolut toate întâlnirile, inclusiv și vizitele la proprii copii și nepoți. Da, ceea ce înainte îmi părea straniu, ca să nu zic deplasat, acum face parte din mine. Azi pot spune cu certitudine – Germania este casa mea, pentru că aici mi-am trăit toată viața mea de matur. Iar atunci când spun România, în minte îmi vin frumoasele cântece ale lui Dan Spătaru și Irina Loghin, mirosul rufelor proaspăt spălate, aflate în bătaia vântului, al legumelor și fructelor culese numai ce din grădină, cântecul păsărilor și aici lista ar putea continua.

Planuri de viitor pentru următorii cinci ani? Planurile mele sunt de durată mai lungă. Precum spuneam mai sus, mi-aș dori să ajung până la vârsta de 100 de ani, așa că vreau să vorbesc despre anul 2067. Mă văd pe scenă, înconjurată de copii, nepoți, strănepoți, sănătoasă, fericită și împlinită. În sală sunt sute de oameni cărora le-am influențat viața pozitiv, cu gândurile mele scrise, cu vorbele sau cu faptele. Eu cred că totul e realizabil. Tu ce zici?”

Cristina Mastac Comerzan: În caritate nu există puțin, aportul fiecărui donator schimbă destine

„Da ce fac eu? Nimic deosebit! Doar scriu postări! Restul vine de la oamenii cu suflet mare!”, cam așa a început discuția mea cu Cristina Mastac Comerzan, cea care cred că nu are nevoie de o prezentare prealabilă, atunci când i-am spus că vreau să scriu un articol pe blog despre activitatea ei. Eu știu că nu-i chiar așa, or, modestă de firea ei, Cristina niciodată nu o să spună public despre miile de kilometri făcuți cu propria mașină încărcată până la refuz, pentru a ajunge la sutele de familii nevoiașe sau aflate în dificultate, nu înainte ca să petreacă zile întregi pentru a aduna și sorta coletele cu haine și produse alimentare aduse de alți oameni cu suflet mare, nu o să povestească nici despre vizitele zilnice pe la spitale, unde sunt internați copii singuri sau cu risc de abandon, despre infinitele discuții cu medicii, cu donatorii, cu funcționarii publici, în speranța de a mai soluționa un caz, și nici despre multe alte lucruri. Și totuși, am reușit s-o provoc la confidențe. Chiar dacă multe detalii au rămas nespuse nici măcar mie, Cristina mi-a oferit un interviu frumos.Nu știu dacă am vreun răspuns bine formulat legat de activitatea pe care o desfășor azi, dar cu siguranță există anumite momente din viața mea care m-au marcat și m-au direcționat… Primul a fost legat de pierderea prematură a tatălui – un om extraordinar, care a plecat într-o zi, ca de obicei, la serviciu și, pur și simplu, nu s-a mai întors. Deși aveam doar 15 ani atunci am înțeles cât de nestatornice sunt toate în viața asta. Azi ai totul, iar mâine s-ar putea să nu ai nimic.

MASTAC5

Apoi a fost plecarea mea în SUA, unde am lucrat timp de mai mulți ani. Ultima mea plecare a fost împreună cu soțul, și a durat aproximativ doi ani. Depărtarea, nivelul de trai al americanilor, posibilitățile pe care li le oferă statul, prin comparație cu ceea ce avem noi, cred că a fost un alt factor declanșator. De ce ei pot și noi nu? Au urmat primii ani de maternitate eșuată, dacă pot să îi zic așa, și depresia care m-a cuprins ulterior… Căutând alinare am ajuns inclusiv și la biserică, unde un preot mi-a zis – ajută copii nevoiași ca și cum i-ai ajuta pe ai tăi. Ca să fiu înțeleasă…

Gabriel mi „s-a dat” greu. Până la el am avut două sarcini pierdute, din cauza unei diagnoze dure – preeclampsia, dar și o naștere prematură și un îngeraș care a plecat la Doamne-Doamne la doar cinci zile de la naștere, din cauza Hellp Syndromului, apărut în urma preeclampsiei. Țin minte cum stăteam zile și nopți întregi răscolind netul pentru a afla totul despre despre această diagnoză. Nimic din ce citeam nu mă încuraja. Inclusiv și medicii erau rezervați la acest capitol. Slavă Domnului, după multe căutări am găsit un singur obstetrician-ginecolog care mi-a dat o speranță. Și eu m-am agățat de ea… Ce să mai vorbim?! A fost o perioadă nu grea, ci foarte grea pentru familia noastră, de care și azi îmi amintesc cu noduri în gât. Între timp…A apărut Ask a Mom ca o salvare pentru mine, dar și pentru alte mame aflate în concediu de îngrijire a copilului. Cred că nu mai e un secret pentru nimeni faptul că grupul a fost înființat de Alicia Valcov, pe care eu cunoșteam grație unor rude comune. Totul se întâmpla acum cinci ani, și primele 200 de mame, care au intrat în această comunitate se cunoșteau nu doar pe facebook, ci și în viața reală. Tot atunci grupul a avut parte de cele mai calde și deosebite momente. Ne întâlneam frecvent și făceam offline-uri împreună cu copiii. Ulterior, am înțeles că Ask a Mom a fost, mai curând, salvarea lor, a familiilor nevoiașe, a mamelor singure, a copiilor aflați în dificultate…Primul caz în grupul Ask a Mom de la care a pornit totul, a fost cel a lui Artiom, băiețelul bolnav de diabet zaharat. Cineva postase pe facebook cazul lui, iar eu am preluat postarea și am scris-o în grup. Eram o „mână de femei”, comparativ cu ceea ce reprezintă azi Ask a Mom, dar ne-am mobilizat cu toatele, și am zis că acest copil trebuie salvat. La început am adunat în numerar, apoi am implicat și o platformă de colectare a banilor. Într-un final s-a adunat suma de șapte mii de dolari, atât de necesari pentru pompa de care avea nevoie Artiom. Ne-am simțit responsabili față de donatori așa că am dus cazul la bun sfârșit. Copilul a mers la Moscova unde i-a fost instalată pompa. Sigur, ulterior cazul a fost preluat și de presă, dar anume noi am fost primele care ne-am apucat de el.

MASTAC6

După Artiom a pornit o avalanșă de cazuri. Nu mai ține minte numele beneficiarului cu numărul doi, și nici următoarele cinci, zece etc., cert e că au fost foarte multe, și practic „m-au inundat”. Dar niciodată nu m-am simțit cumva obosită, stresată sau nervoasă, ci dimpotrivă, cu fiecare caz dus la bun sfârșit simțeam cum sufletul meu se liniștește și se împlinește. Este adevărat că există și dintre cele nerezolvate. De obicei este vorba de cazurile de cerșetorie în care sunt implicați copiii, cazuri în care însăși maturii nu vor să fie ajutați, sau când pur și simplu ți se pun piedici… De obicei, apelez la publicul larg atunci când apar cazuri grave sau urgente. Când e vorba de chestii mai mărunte îi implic doar pe ai mei. Chiar și atunci când sunt acasă oricum stau mai mult pe telefon. Zilnic primesc multe solicitări care îmi răpesc timp pentru a discuta cu fiecare și a intra în esența problemei. Răspund și acționez în fiecare caz în parte, astfel ca nimeni să nu supăr pe nimeni.

Nu a fost nici un caz în care donatorii să nu se mobilizeze fără ezitare. Pentru asta un mare mulțumesc tuturor. Am zis-o și o mai zic – “eu fără voi, donatorii nu pot nimic”. Și acesta este purul adevăr. Sunt oameni care donează câte un euro, alții donează sute. În caritate nu există puțin, iar aportul fiecărui donator schimbă destine.

Marius a fost copilul care mi-a intrat în inimă, și pentru care am făcut posibilul, iar uneori și imposibilul. L-am scos din țară și l-am dus la tratament în Turcia într-o singură zi. Nu înainte să ajut la perfectarea actelor. Pașaportul i-a fost făcut timp de câteva ore, apoi împreună cu soțul l-am dus la Aeroport, chiar în acea zi. Țin minte cum orice minut cântărea greu, or, cum s-au exprimat medicii atunci, Marius era mai mult „pe lumea cealaltă”. Nu mișca, nu avea putere să țină capul, din gastrostomă îi curgea un lichid verzui… Slavă Domnului am reușit. În afară de Marius, mai este Valentina, mama cu doi copilași orbi, Cristina din Puhoi, care locuiește în casa unei bătrâne bolnave mintal împreună cu cei trei copii ai săi, dintre care doi cu paralizie cerebrală, Irina din Chișinău, mamă a doi copii, dintre care unul cu paralizie cerebrală, Svetlana din Vadul lui Vodă, mamă a trei copii, dintre care doi bolnavi de Spina Bifida, Tatiana din Fârlădeni, mamă a patru copii, și aici lista poate continua la nesfârșit. Pe toate aceste mame le unește aceeași soartă – sunt singure, au copii bolnavi incurabil, locuiesc în condiții greu de imaginat, și trăiesc la limita sărăciei.

Între timp au fost inițiate câteva campanii foarte frumoase care aduc o rază de lumină atâtor familii nevoiașe. Este vorba de campania „La școală cu Ask a Mom”; o alta este de Crăciun – „O rază de lumină” pe care o facem împreună cu Shoe Box Moldova (inițiată de mămicile din UK), și desigur „Campania de Paști”, prin care încercăm să ajungem la cât mai multe familii nevoiașe. Durerea mea e că numărul beneficiarilor acestor campanii crește de la un an la altul. Știu că sunt și alte organizații care fac caritate în Moldova și asta e foarte frumos și mă bucură! Eu sunt relații bune cu toți.

Păstrez până în prezent legătura cu toți cu cei pe care i-am ajutat. În cifre chestia asta ar arăta cam o listă cu vreo patru pagini de caiet cu nume și telefoane. Îi sun și chiar merg să îi vizitez, până nu mă conving că „s-au pus pe picioare”.

Deși ai casei au de suferit din cauza activității mele, întrucât lipsesc mult din sânul familiei, oricum mă susțin. Azi am ajuns să comunic mai des cu asistenții sociali, cu directorii centrelor de plasament, cu reprezentanții de ONG-uri, decât cu cei apropiați. Cu toate acestea simt susținerea soțului, a mamei, a surorii, și chiar a copiilor. Apropo, fiul Gabriel, ori de cât ori este întrebat la școală cu ce se ocupă mama lui, le spune tuturor că „cu ajutorul copiilor săraci”. De timpul meu personal nici nu mai vorbesc. Îl am doar noaptea, după ce toți adorm, iar eu pot în sfârșit să deconectez telefonul, și să-mi limpezesc gândurile.

Ca să nu apară dubii, din momentul în care Ask a Mom a devenit SRL, el îmi oferă un salariu. Din Ask a Mom îmi iau dividende. Banii vin, în special, din publicitate, precum și din evenimentele organizate de noi. Oricum însă, în familia noastră soțul este principalul întreținător al familiei.

Azi, după cinci ani de caritate și voluntariat, simt că oamenii au obosit. Prea multe cazuri au trecut prin ochii noștri, ai moldovenilor. Încerc să nu-i mai bombardez cu zecile de istorii pe zi. Optez pentru un singur caz pe săptămână și încerc să îl duc la bun sfârșit.

Peste alți cinci ani mă văd tot aici, în țara mea, în sânul familiei mele, poate cu vreo doi copii adoptați, dar neapărat ajutând în continuare oamenii. Eu nu pot accepta ideea că atâția copiii aflați în dificultate, care au nevoie de ajutor și susținere ca de aer, rămân ai nimănui. Dumnezeu mi-a oferit șansa de a rămâne alături de familia mea, ar fi păcat s-o irosesc în zadar.  Și apoi, cum altfel aș fi cunoscut sute de oameni minunați din rândul donatorilor, pe care mi i-a scos voluntariatul și caritatea în calea mea.MASTAC8

 

Sursa foto: arhiva personală

Natalia Politanscaia, tânăra din Moldova care a deschis o școală de dans în Germania

Voi știți cum arată ambiția și optimismul când merg mână în mână? Încă nu? Să știți că eu deja am găsit întruchiparea vie a acestei definiții în persoana Nataliei Politanscaia, o tânără de 25 de ani, care de curând și-a deschis în Frankfurt o școală de dans sportiv. Pare incredibil de greu. Așa am zis și eu la început, dar după ce am discutat cu ea am înțeles că lucrurile stau cu mult mai simplu. Trebuie doar să ai încredere în tine și să mergi mereu înainte. Ca să nu vă țin mult în suspans, o las pe ea să povestească cum a fost posibil totul.

 

42269549_459518491225557_1492678332825731072_nPractic dansul sportiv de la vârsta de șapte ani. O simplă matematică ar arăta că la ai mei 25 de ani câți îi am acum, ultimii 18 i-am tot dansat. Am pășit pentru prima dată pragul școlii de dans mai mult la dorința mamei care, ca orice părinte a încercat să își realizeze prin intermediul copilului, propriul vis din copilărie. Am început să fac dansuri la Codreanca, ca ulterior să trec la Flagrant – un alt club. Acolo am rămas până la plecarea mea din Moldova.

Nu știu dacă mama a intuit în mine vreun talent atunci când m-a dus pentru prima dată de mână la activitatea care urmă să fie hotărâtoare pentru viitorul meu. Mergeam inițial la lecții doar pentru a avea o ocupație ca și mulți alți copii de vârsta mea. Abia peste vreun an s-a dovedit că mama nu a dat greș în decizia ei.

Venirea mea în Germania a fost o chestie total neplanificată. Mi-a trebuit un timp foarte scurt, mai exact cam o bucată de vară ca să decid că vreau să schimb ceva în viața personală. Dar nu știam exact ce anume. Până în ziua când am înțeles că vreau să plec în Germania. Decizia mea i-a luat prin surprindere pe toți, inclusiv pe cei de acasă. De ce anume Germania și nu altă țară? Nu, nu mă aștepta nimeni, dar acest fapt nu m-a împiedicat să-mi imaginez viitorul, cariera și familia aici. Nu Italia, nu Spania, ci anume Germania am simțit că mă reprezintă, eu fiind de felul meu o persoană punctuală, organizată și ambițioasă. Și ultimul atu, dar nu și cel din urmă a fost faptul că aici dansul sportiv nu este atât de dezvoltat. Cu alte cuvinte, aveam teren propice pentru creștere profesională.

42362313_239611330236289_5295717331920486400_n

Vă gândiți probabil că vin dintr-o familie bogată care m-a ajutat financiar. Nu e chiar așa. Am început să lucrez în Moldova de la vârsta de 16 ani și am avut un mare succes. Pe parcursul a trei – patru ani am format grupe de copii foarte buni care mergeau la campionate și veneau cu medalii, ceea ce mi-a adus și mie un surplus financiar. Nu am renunțat nici eu la dans. Am obținut licența de dansator la vârsta de 18 ani (o diplomă care mi-a permis să mă promovez peste hotare, inclusiv în Germania). Între timp am început să arbitrez concursuri și campionate, care iar mi-au adus niște bani suplimentari.

Aventura mea germană a început în toamna lui 2015. Apropo, luna aceasta se împlinesc exact trei ani de când am venit aici. Cu o valiză mică în mână și o dorință mare în piept am pornit dornică de a mă afirma, nu înainte să rog o cunoștință să mă ajute cu găsirea unei garsoniere cât de mici în orice oraș al Germaniei. Întâmplarea a făcut ca acesta să fie orașul Bad Homburg.

42330581_246614572667397_2579217776388341760_n

Una din cele mai mari provocări cu care am dat piept chiar de la bun început a fost, bineînțeles, necunoașterea limbii germane. Am simțit pe propria piele cum e să nu poți lega două cuvinte. Doar că provocarea asta m-a ambiționat să învăț germana la nivel de comunicare, la fel cum am învățat rusa, spaniola sau engleza. Așa că m-am înscris la un curs intensiv de limbă germană de 100 de ore. După ce am finisat primul nivel am renunțat la cursurile care s-au dovedit a fi costisitoare, și cu multă străduință am început să învăț germana acasă. Ulterior, cercul de prieteni pe care am început să mi-l fac, discipolii mei, dar și părinții lor m-au ajutat să îmi îmbunătățesc nivelul de cunoaștere a limbii la un nivel destul de bun.

O altă mare provocare a fost să renunț la antrenamentele zilnice care erau parte din viața mea anterioară din Moldova. Anume în această perioadă m-am gândit foarte des dacă nu cumva a fost o greșeală decizia mea de a pleca brusc și tot în această perioadă am zburat cel mai des acasă, în Moldova, unde mă întâlneam cu foștii mei discipoli.
Salvarea mea a venit de la job-ul pe care am încercat să mi-l găsesc cât mai curând, dar să fie unul care să aibă legătură cu dansul sau sportul. Altceva nu îmi imaginam că aș putea face. Iar pe lângă asta, el trebuia să mă ajute să câștig un ban în plus. Mizând pe nivelul meu de cunoaștere a limbii engleze am primit cu succes un job la un fitness studio, unde activez până în prezent. Ofer de două ori pe săptămână lecții de dans sportiv profesional pentru staff-ul centrului.

42419760_1113556185486745_1853977235237634048_n

Am dorit să „simt pe propria piele” ce înseamnă noțiunea de dans în Germania, așa că după ce am finisat cursurile de limbă germană, am organizat excursii pe la mai multe școli și cluburi de dans, din Frankfurt dar și din orășelele din împrejurime. Ce am văzut aici? Mulți copii doritori să învețe și puțini antrenori cu adevărat buni. Ce încă m-a marcat? Faptul că în toate școlile accentul se punea pe balet și practic deloc pe dans sportiv.

Următorul meu pas a fost să caut o școală de dans unde să mă pot angaja pentru a obține un plus de experiență, un venit suplimentar, dar cel mai important, potențiali clienți, respectiv am început să las CV-uri pe la toate școlile. Norocul mi-a surâs în vara lui 2016, când am găsit o școală de dans în Frankfurt. Însăși patroana m-a contactat pentru a-mi propune un loc de lucru în școala ei. Din fericire pentru mine, doamna vorbea limba rusă. Eu, indiscutabil, am acceptat oferta indiferent de faptul că era departe de casă și destul de costisitor drumul. La scurt timp, patroana a deschis o grupă de dans sportiv pe lângă balet. Așa am început să predau lecții de dans sportiv în țara visurilor mele. Extraordinar, era o mică victorie pe care am meritat-o, iar mie încă nu îmi venea să cred că mi-a reușit.

42419152_335692270331631_3797425648637575168_n

Am început să merg de trei – cinci ori pe săptămână la antrenamente cu copiii. Am descoperit că aici activitățile extrașcolare se petrec total diferit decât în Moldova. Și când spun asta mă refer la faptul că o mare parte din copii vin la orele de dans doar pentru a schimba atmosfera de acasă, mai puțin pentru a face dans performant. De aceea, experiența mea de la început a fost, …mmm să zicem că altfel decât mi-am imaginat-o eu.
Am lucrat la această școală un an și jumătate. Între timp, grupa mea a acumulat un număr suficient de copii, în special moldoveni, români și ruși. E vorba de copii care știu încă de acasă (din țara de origine) ce presupune dansul sportiv, și câtă muncă necesită. După un an și jumătate am plecat din proprie dorință de la acea școală și am început să predau master-class-uri și lecții pentru care eram plătită foarte bine. Asta m-a făcut să capăt și mai multă experiență, dar și încredere în mine.

Între timp, eu am început să înțeleg mai bine limba și să mă descurc, fapt ce mi-a dat aripi să scriu din nou CV-uri și să caut o altă școală de dans. Dar știi cum e totdeauna în viață?! Acolo unde îți dorești să fii acceptată, nu ești, iar unde te primesc pe tine, tu nu îți dorești atât de mult.

Un grup de copii moldoveni și ruși, care în această perioadă au început deja să facă progrese s-au declarat gata să mă urmeze oriunde nu aș fi mers să predau. Așa că mi-a venit ideea să caut o sală pe care s-o pot arenda pe câteva ore, și n-o să îți vină să crezi, am găsit-o chiar în orașul în care locuiesc, nu departe de casa mea.

Arenda unei săli de dans a fost prima activitate pe cont propriu de la venirea mea în Germania. Următorul pas a fost să îi sun pe toți părinții copiilor moldoveni, ruși, români pentru a forma o grupă plină. Voi fi sinceră și îți voi spune că am început să lucrez cu câțiva, iar o dată sau de două ori pe săptămână mai venea câte unul sau mai mulți copilași dornici să învețe a dansa. Peste jumătate de an grupa mea de copii număra 18 persoane. Astfel, am continuat să fac ore până la începutul acestui an, când într-o zi patroana localului unde închiriam sala, mi-a zis că pleacă, or, asta însemna că eu rămâneam fără sală. Cred că e inutil să menționez ce perioadă agitată și chiar stresantă a urmat.

42353553_571586893260893_7951140902020317184_n

 

Familia din Moldova, dar și părinții copiilor au fost cei care m-au încurajat să continui. Ei erau de aceeași părere cu mine și anume că nimic nu-i întâmplător și că a venit timpul să îmi deschid propria școală de dans. Am studiat mai profund legea, în special tot ce ține de gewerbe (cea mai simplă formă de întreprinzător particular în Germania). Mi-a luat cam vreo două luni toată alergătura asta. Tot în perioada ceea am început să caut și sponsori, ca mai apoi să încep să caut o locație. Din nou am fost ajutată de părinții discipolilor mei.

Prin iunie am început să caut locație pentru viitoarea mea școală, iar următoarea lună am găsit una în Frankfurt. Când am găsit-o, cred că nu o puteam numi sală, ci mai degrabă depozit (erau doar pereții, fără podea), însă era bine amplasată din punct de vedere a locației. Dar asta nu m-a oprit. În halul în care era, eu deja mi-o imaginam cum va arăta plină cu copii. Am început să pregătesc toate actele, iar în paralel să fac publicitate școlii. Cea mai mare publicitate mi-au făcut-o Bianca Gajosu și Vitalie Kazlou, o pereche extraordinară care a dansat pe scenele de la toate sărbătorile mari din Frankfurt. Sigur, multă lume a început să se intereseze cine sunt copii, unde dansează și cine le e antrenorul.

Am făcut reparație în cei 160 m pătrați de sală ajutată doar de cei mai apropiați oameni. Ce a presupus asta? Vopsitul pereților, instalarea podelei și oglinzilor, reparația vestiarului și a băilor, dar și multe altele.

Am mers și am împărțit flaiere (pe care le-am făcut în Moldova) ajutată de sora mea peste tot unde am crezut de cuviință – școli, grădinițe, centre de agrement, terenuri de joacă. Tot atunci mi-am făcut și un cont pe facebook, unde am început să stochez poze și video-uri. La scurt timp au început să „curgă” mesajele de la părinți. Ați ghicit și de data asta moldoveni, ruși și români au fost cei care m-au abordat.

42385536_912127642309100_402166156183470080_n

La data de 8 august am deschis oficial școala Tanzschule für Latein- und Standard ,,Nata Dance”. Chiar din prima zi 18 copii i-au pășit pragul, iar peste o lună am ajuns la cifra impresionantă de 50 de copii. Deși la moment sunt la început de cale, planurile mele de viitor sunt multe. În prezent muncesc foarte-foarte mult, întrucât nu am alți antrenori. Sigur am un contabil, un Steuerberater (persoană ce se ocupa de impozite). Când voi ajunge la 100 de copii, cred că voi angaja încă un antrenor. Până atunci sunt zilnic la școală, unde nu doar predau lecții, ci mă ocup inclusiv și de probleme organizatorice, curățenie, publicitate etc. La școală petrec cel mai mult timp, zilnic între 14.00 -15.00,  uneori și mai devreme și ies după ora 20:30.

42828760_722974028053029_1374671705481412608_n

Am la moment cinci grupe. Una este formată din copii cu vârsta cuprinsă între trei și șase ani. Apoi am o altă grupă de copii de 7 – 12 ani începători, și o altă grupă de aceeași vârstă doar că avansată. Am început să predau lecții de dans inclusiv maturilor, pe care tot i-am împărțit în câte două grupe – începători și avansați. Înscrierile în grupele deja formate continuă. Predau lecții particulare cuplurilor de copiii care se pregătesc de concursuri, dar și alte evenimente la care suntem invitați frecvent! Predau dansuri inclusiv și mirilor!

42385029_286815635378811_1965659123806633984_n

Planuri? Hmm, multe. Îmi doresc să am cât mai mulți copii doritori de a face dans, de a avea suficientă putere, energie și perseverență pentru a trece cu brio peste toate momentele bune și mai puțin bune. Scopul principal e să muncesc foarte mult și să depun toată silința în ceea ce fac. Tot în această vară, de când am înființat oficial școala, am făcut un acord cu Verein (un fel de club din care fac parte mai multe școli de dans), al cărui membru școala mea a devenit, și care ne oferă posibilitatea de a participa la concursuri naționale și internaționale. Prima noastră ieșire la concurs va avea loc pe 14 octombrie în Germania, acolo unde vom fi prezentați de Bianca și Vitalie. La sfârșitul acestui an, alte trei perechi vor participa la o altă competiție de mare grandoare aici în Germania. Iar anul viitor planific deschiderea oficială a școlii, pe care vreau s-o transform într-un eveniment pe cinste cu muzică vie, show-uri prezentate de copii noștri, mâncare, băutură, distracție și foarte mulți invitați. Vă invit pe toți să ne fiți alături!

42716163_923832304492894_6251767388333670400_n

sursa foto: arhiva personală

Mihail Turculeț: prima mea nuntă am fotografiat-o fiind în calitate de nuntaș

Este genul de persoană care nu are nevoie de o prezentare mai detaliată pentru că numele Mihail Turculeț spune totul. Deși este cotat drept unul dintre cei mai buni fotografi din țară și chiar din afară, pentru mine este poate cel mai bun, pentru că datorită lui am prins ”din zbor” mici trucuri din domeniul fotografic. Apropo, tot datorită lui acest blog conține cuvântul ”portrete”. Și dacă acum un an mergeam la orele lui în calitate de învățăcel, azi am discutat cu Mihail de la egal la egal, despre fotografie și nu doar… 

Fotografia nu a fost pentru mine un hobby.  Acum zece ani a fost business. Altfel nu pot s-o numesc de vreme ce în perioada când mergeam la interviuri de angajare (imediat după absolvire), mi se promitea un salariu de trei mii de lei, în timp ce eu lucrând la viniete sau fotografiind o nuntă, câștigam într-o singură noapte cam tot atâta.

Nu mai țin minte ce îmi doream să devin de mic copil, dar țin minte precis cum reparam de fiecare dată televizorul pentru că ba îi dispărea sunetul, ba imaginea. Am și cui să semăn. Tatăl meu este inginer. Sigur că și facultatea de energetică mi-am ales-o din aceleași considerente, ca mai apoi să o abandonez în anul IV pentru că am înțeles că nu era  meseria vieții mele. În timpul studenției chiar am reușit să lucrez pe specialitate, ce-i drept nu foarte mult timp, pentru că între timp mă angajasem în calitate de administrator într-un internet cafe. Tocmai era perioada când au început să se dezvolte rețelele, nici măcar word-ul se pare că nu era, dar eram atât de fascinat.

Am început să descarc diferite tutoriale, inclusiv photoshop-ul, să experimentez și să să mă amuz făcând fel de fel de chestii haioase, ca de exemplu să schimb capuri, să fac colaje, să experimentez cu culorile, ceea ce pe atunci mi se părea ceva tare fain. În ultimul an de studii mi-am schimbat job-ul angajându-mă într-un studiou de fotografie. Așa am ajuns să fac poze pentru acte. Oamenii veneau și își printau fotografiile, iar eu le reglam culorile, înainte să le dau la tipar. M-am ocupat cu asta câteva luni bune. Apoi am început să fac parte dintr-o echipă de tineri care făceau fotografii pentru viniete, partea mea de muncă fiind montajul. Între timp, am absolvit facultatea de Informatică și am început să umblu pe la interviuri de angajare în calitate de specialist în rețele.

Am mers inițial pe la vreo șase interviuri, toate ”promițătoare” cu un salariu de trei mii de lei și posibilitatea de a ”crește”, astfel că la un moment dat am zis – basta, și la ultima întrevedere nu am mai ajuns. În schimb, am început să caut pe internet aparate foto. Am găsit ceea ce căutam tocmai în SUA. Epopeea primului aparat foto a fost tare lungă,  și a durat cam vreo trei luni până l-am ținut în mâini, cert e că odată cu acel moment s-a început cariera mea de fotograf.

Prima nuntă am fotografiat-o prin 2005. Și am mers încolo în calitate de nuntaș, și nicidecum de fotograf. Cei drept, pe atunci nici nu exista ”feeria” asta de acum vis-avis de fotosesia de nuntă. Totul s-a întâmplat spontan. Sora mirelui aduse din Portugalia un aparat foto, simplu, dar care pe atunci ”cântărea” greu, iar un prieten mi l-a pus în mână cu mențiunea – Turculeț tu te pricepi! Am fotografiat cum m-a dus capul mai bine. Ulterior, tot eu am trecut pozele prin photoshop. Pe unele le-am făcut alb negru, am mai pus și mirii pe niște galaxii. Important e că la final cei doi s-au ales cu ceva amintiri.  Dacă au rămas mulțumiți? Nu știu. Cred că da, oricum nu au avut o altă opțiune la moment.

Apropo, de acele prime capodopere. Cred că aș putea să le găsesc, dacă le caut bine, dar nu vreau acum. O s-o fac poate atunci când voi sărbători jubileul celor 50 de ani de experiență în domeniu. Sau când voi reveni din nou profesor de fotografie și le voi arăta elevilor cum nu se fotografiază o nuntă.

36738188_10156805612134267_5695497766915014656_n (1)

Începutul a fost cu urcușuri și coborâșuri, ca la toți, de fapt. Țin minte însă sigur că învățasem pe de rost traseul mirilor – monumentul lui Ștefan cel Mare, Memorialul, Aeroportul, Grădina Botanică sau parcul Dendrarium.  Deja știam că sunt solicitate fotografiile când buchetul miresei e în prim plan, iar undeva pe fundal stau mirii, și pentru fotografia asta trebuia să mă așez pe burtă. Erau în vogă inclusiv pozele astea stil 3D cu ținutul miresei în palmă și altele de genul ăsta. Când nu eram creativ, sau nu știam ce gen de fotografii să mai fac, răsfoiam albumele de nuntă ale prietenilor și vecinilor, sau ieșeam weekend-urile în parcuri, și mă uitam ce fac alți fotografi, ce iau în cadru, și ce locuri aleg pentru poze reușite. După ce am copiat tot ce se poate de copiat, încet încet mi-am făcut propriul stil. Am învățat din propriile greșeli ce se poate și ce nu, întru-cât pe atunci nu erau atâtea surse – gen tutoriale pe youtube, cărți, link-uri, articole de specialitate.

36316782_1982578285135609_8485204717884932096_n

Cinci ani mai târziu, fotografia de nuntă a încetat să mă mai intereseze ca sursă de venit, deși continuam să primesc comenzi de la clienți. Dar simțeam că nu mai pot. Și în toamna lui 2012 mi-am luat valiza și am evadat… de mine singur. Am mers la Londra, unde a trebuit să mă angajez în construcții, ca la un moment dat, cum stăteam așa murdar pe una din schele să îmi dau seama că ceea ce făceam acasă nu era chiar atât de rău. Mie mi-a luat cam vreo șapte luni să înțeleg asta… Așa că în 2013 mi-am făcut din nou bagajele și am revenit acasă cu ideea de a face iar fotografie, dar la un alt nivel.
Acasă am început să tind spre cadrele iconice, dintre cele care scriu istorie. Printre ele se înscrie și fotografia de război, de care sunt fascinat până în prezent. Deși continui să fac fotografii de nuntă, atât în țară cât și peste hotare, am început să fac și portrete, înclusiv fotografii alb-negru, iar o perioadă chiar am fost și profesor. Azi, înclin să cred că merg pe drumul cel bun, de vreme ce am început să fiu tot mai solicitat. Există mai multe cadre bune care m-au ”scos” din anonimat, inclusiv în afara țării, care mi-au adus premii la diferite concursuri de fotografie. Ultima mea reușită a fost participarea în calitate de juriu pe lângă alți 34 de membri, la un concurs internațional, la care au participat 160 de țări, cu 257 mii de fotografii.

Încă nu am decis ce nu aș fotografia niciodată. Cel mai probabil că nu voi mai face nud. Vezi că am și avut  câteva încercări, până nu am înțeles că e foarte ușor să treci hotarul dintre artă și pornografie. Așa că am renunțat la ele în favoarea portretelor.
Uneori pentru  ”acel” cadru este nevoie de … opt ore. Da, da, am avut o ședință foto care a durat opt ore pentru o poză, de care aveam nevoie pentru copertă. Sigur au fost și multe alte poze foarte bune, dar mie îmi trebuia anume un cadru. În general de la etapa ”of mă rușinez”, ”nu sunt deloc fotogenic(ă)” și până la momentul când scot din om tot ce e mai bun,  drumul poate fi foarte diferit – de la cinci minute până la câteva ore.

Și totuși eu sunt ciubotarul fără ciubote. Ai mei au, se pare, cele mai puține fotografii, sau nici pe departe așa cum și-ar imagina alții. De ce? Pentru că se jenează în fața aparatului foto. Iar atunci când avem anumite evenimente de familie, sunt și eu apelez la fotografi profesioniști.

1

Everestul unui fotograf? Hm, interesantă întrebare. Uite ceva timp în urmă a avut loc nunta regală. Iar acești miri au fost pozați de un fotograf… Sigur nici acesta nu poate fi numit un Everest al fotografiei, pentru că se poate ajunge și mai departe. Eu personal, încă vreau să scriu istorie, pentru că biografia mea e destul de săracă.

Pe cine urmăresc pe instagram? Inițial îi urmăream pe mai mulți. Dar la un moment dat am renunțat, din frică (dacă pot să zic așa) să nu mă inspire și să îmi schimbe direcția alți fotografi. La moment, mă interesează tot ce postează Peter Lindbergh – un german care trăiește și activează în SUA. El pentru mine este ”best of the best”. Apropo, el aproape că nu are poze color. Îi mai urmăresc pe Joey L.un fotograf de război, care la moment se află în Iraq, precum și pe Sergei Sarakhanov unu din cei mai buni fotografii de portret din Rusia. Și … cam gata! Tot din acest considerent nu mai merg nici la master class-uri. Nu știu dacă e o decizie bună sau rea, dar, la moment, așa simt că trebuie.

36291380_1982578541802250_3816472746263576576_n

Ce mai fac altceva în afară de poze? La moment nimic. Ultima mea ispravă au fost instalarea prizelor din propria casă. Electricianul din minte a dat glas. Ah da, cu excepția copiilor mei, care nu mă lasă să lenevesc așa că ies cu regularitate să-i plimb.

Planuri de viitor sunt multe, dar pot să vorbesc de ceea ce planific în viitorul apropiat. Și anume să dau o continuitate proiectului cu tații, după colaborarea frumoasă cu Ambasada Suediei.

 

Sursa foto: arhiva personală

Centenara Parascovia Cremencean și povestea ei de viață de-un secol

 

Știu, a fost o nebunie curată ideea de a face vreo 200 de kilometri pe drumurile din Moldova (nu înainte să implic în toată daravela asta a mea și niște oameni ocupați – pentru asta un merci aparte surorilor Violeta și Veronica Gașițoi, precum și tatălui lor), dar am zis că până nu mă duc s-o văd pe centenara Parascovia Cremencean din Hăsnășeni, Drochia, nu mă las. Or, nu în fiecare zi am ocazia să stau de vorbă cu oameni care au bătut o sută de ani pe muchie.

Ce gândesc și ce-și doresc oamenii ajunși la această vârstă onorabilă? Oare mai au vise? Dar regrete? Cum li se pare viața de azi, lor generației trecute prin război și foamete? Cam acestea dar și multe altele erau curiozitățile care mă măcinau, când îmi pregăteam o listă de întrebări pentru mătușa Parascovia. Doar că lista mea s-a dus pe ”apa sâmbetei” din momentul în care am început discuția. Probabil, ca orice centenar, mătușa Parascovia are momente din viață de care își amintește cu multă luciditate, în timp ce altele i s-au mai șters din memorie (cum nu ai da, vorbim de 100 de ani de viață). Dumneaei i-au rămas ”vii”copilăria, tinerețea și mai puțin a doua decadă a vieții. Așa că am închis caietul cu întrebări și m-am lăsat călăuzită de amintirile ei.

Dar nu înainte să vă spun despre mătușa Parascovia pe scurt! S-a născut pe 27 iulie 1917 și a trăit toată viața în satul Hăsnășeni, raionul Drochia. A născut patru copii, a trecut războiul și foametea, iar odată cu înaintarea în vârstă, a fost adăpostită când de un copil când de altul, până când trei dintre ei au plecat în lumea celor drepți. Acum a venit și rândul nepoților și strănepoților să o îngrijească. Slavă Domnului că-i are mulți, or în total copiii, nepoții, strănepoții și stră-strănepoții mătușii Parascovia numără 57 de suflete. Când am mers la ea, era în satul Chetrosu, Drochia înconjurată de cinci dintre ei.

Felul cum am găsit-o mi-a depășit orice imaginație. Nu era imobilizată la pat. Ne aștepta așezată pe o canapea, și dacă nu i-aș fi văzut actul de identitate, aș fi crezut că bătrânica din fața mea are cel mult 70 de ani. Destul de mobilă pentru vârsta ei, dar cel mai important cu un simț al umorului de care nici noi ăștia tineri nu totdeauna dăm dovadă. M-a dat gata cu prima frază, de îndată ce și-a amintit cum o cheamă pe nepoata venită în vizită tocmai de la Chișinău: ”Fa Veronică fa, mi-ai adus ce te-am rugat data trecută? Da ce mi-ai zis mămucă? Parcă ți-am zis să-ni aduci un nire fa, da numaidecât să șie popă, poate m-o îngropa mai răpidi!”, o spune râzând mătușa.

Văzând că scot aparatul de fotografiat ”adă, altă basmauă”, iar după ce am ”ridicat-o pe portret”, ”ian dă să mă văd, tot așa am rămas de amaintea până amu”. Ce-i drept aici se cam termină glumele mătușii. Pentru că povestea ei de mai departe seamănă mai mult a science fiction.

Am avut o copchilărie tare gre. Mama me o murit când eu avem trii ani. Tata o rămas sângur cu patru copchii, așă cî ș-o luat altă fumeie, care tot ave doi copchii, și o mai nascut încâ unu di la tata. Și m-o dat la școală și eu venem de la școală și fumeia lui îni pune copchilu pe chicioare, furca în brâu și o carti în mâină sî citesc. Și eu plângem că nu pot. Cum să legăn, să torc din furcă și să citesc. Și nu m-o mai dat la școalâ. Ni-aduc aminti din tinereța me, cum mergem la șăzători. Fetele țăsău, brodau cu cârligu și andrelile. Făcem rochii, capț, stănuțuri, da flăcăii băteu cărțile”. ”Lucrări manuale făcute de mămuca mai sunt și acum pe la diferiți nepoți și strănepoți de ai ei – ciorapi de lână, fețe de perne cusute în cruciuliță, fețe de mese făcute cu cârligul”, mă asigură strănepoții.

Pi la 17 ani m-am măritat. Dionis o venit în sat la niști neamuri de a lui și așă ne-am vazut. O fost un om cuminti și cu sovisti. Când cocem plăcinte el numaidecât lua câtiva și le duce la copchii saraci cari creșteu fârâ părinți. Am trait împreună șăsi ani. Trii ani el o îmblat la Sofia (sat din raionul Drochia n.r.) la instrucție că îi prigateu di razboi. Și tăti săptămâna era acasă, da duminica – la instrucții. 

 

Eu am nascut patru copchii – doi băieți și două fete – Galea, Anica, Mișa și Ionică. Trii ni-o murit, numa unu o rămas. Și Dionis ni-o murit la război. Tinerel. O fost așa un război de mare și o venit și l-o luat cu trenu pe dânsu și pe alții, și nu l-am mai văzut. Poate că el și ni-o scris, da dacă eu carte nu știem. Da atâta l-am așteptat. Off, vai de viața noastră, am știut numa de război și foamete. Da tăți vroieu să trăiască.

Eu o trebuit să îni vând tătâ zestrea di fată mare că să-ni pot hrăni copchii, dac am rămas sângură. Pâinea nu se făce, pentru câ era săcită. Mă ducem la deal și strângem mai mult schice goale, pe urmă venem acasă și le învârtem la râșniță și făcem crupe și hrănem copchii. Iaca stau și mă gândesc Doamne cum de ni-ai dat puteri sâ trec pisti asta? Da amu iaca nu mai țin minte nică. Ci grăiesc, ci fac. Scăp tăt din mâină. Off vai și amar di capu meu.

Tot pe vremea foameti mă ducem di la Hăsnășeni pân la Bălți, sâ cumpâr mâncare. Mă sculam cu noaptea-n cap, luam galonul cu lapte ori cu unt în schinare și hai la Bălți pi jios. Iarna, vo 12 kilometri, da eu încălțată în ochinci. Și ni s-o rupt ochincile. Și am lepădat ochincile și am venit pe omăt în colțuni de lână. Numa că i-am rupt și pe dânșii și am venit cu chicioarele goale acasă. Da nu mă plâng. Mânțămăsc lu Dumnezeu că ni-o dat zâli. Câtă lume o murit atunci pi foamea ceea. Tăti mahala me o murit, da noi iaca an scăpat jii. Eu nu m-an gândit nișodată c-o să ajiung pin la 100 de ani. Da aici nu-i voia me. E voia lu Dumnezău.

Tăti viața am ținut tăti posturile. Și nu numa posturili da și zilili seci. Nu mâncam nică marța și vinerea. Da amuia iaca nu ma știu când îi luni și când îi marți. Noroc de copchii iștia că deam mă știu și îni fac mâncare di post. Nu mă alint la mâncare. Tăt îi bun ci ni dau.”

În schimb, la mămuca în pestelcă ai să găsești tot timpul o bucată de pâine uscată”, intervine unul din strănepoți, cât timp mătușa Parascovia se scufundă în lumea ei. ”Și când nu e sigură ce zi e azi, adică e zi de post negur ori ba, mănâncă din pâine. Mai bine zis o ține în gură până o moaie, că nu poate mușca, nu are dinți, și apoi o mestecă încet cu gingiile. Îi place tortul, bananele, conservele. De fapt, mămuca nu se alintă la nici un fel de mâncare. Mânâncă tot ce-i dai.”

Când eram mai tânărî (avea vreo 80 de ani, îmi șoptesc strănepoții) șî până sî mă iei copchii la dânșii am trait singurî în casa de la Hasnașeni. Și avem grădină, casâ și gospodarii. Ma sculam di la ora patru dimneața. Da la șăpti mă ducem la deal. Cosăm iarba, caram sângurî de la deal roada și m-an rasturnat cu caruța. Off greu ni-o fost.

Eu nu am văzut deloc vro zeci ani d-un ochi. Și când am veniti aici, nepoții ni-o zis – hai mămucă să dăm analize și s-îți faci operație. Eu le-am spus că nu vreu nic, poate oi muri pân atunci, da nepoții ni-o zis că nu le ies din cuvânt, așă că m-an dus. M-o controlat și ni-au spus să vin peste două săptămâni. Da eu țin minte că m-am gândit atunci – ei, mă duc eu acasă și poate nu oi ma veni. Da după două săptămâni vini mașina după mine și mă duce iar la bolniță. Cât așteptam operația mă gândem – oare cum o să scăp eu de aici. Că eu niș pân azi n-am uitat cum m-o tăiat pe jiu, când ni-o făcut operație la apenticită. Da ei m-o adornit, și când m-an trezit așă de ghini mă simțăm, că un copchil mititel. Doamne cei de ghini dacă nu te doare nic. Iaca amu văd tăt și gunoiu din casă și tăt buruianu cât îi di mititel din grădină.

Ultima datî am ieșit în sat când o murit fata me. Patru ani în urmă, da pân la asta am ieșit în sat când o murit Proșirica, sore me mai nică, vitrigă di pi tată. O murit și fata ei Greta, care are nepoți preoți, da eu nu m-am mai dus la țântirim s-o pitrec că nu pre pot merge. Da așă nu ies din grădina asta. Eu demult nu mă mai duc pe la morturi, cî niș ei n-o să vină pi la mine (râde).

Ce face mătușa Parascovia toată ziua? Ne-a spus-o strănepoata mai mare. Așteaptă ora patru după amiază ca să vină cei trei strănepoți mai mici, de la școală și grădiniță. Îl iubește îndeosebi pe mezinul Sășuca de trei ani. ”Când a venit la noi, acum câțiva ani era tare palidă și slăbită. Dar aici înconjurată de copii mămuca noastră parcă a reînviat. Are mereu chef de vorbă, și cu cei de pe loc și cu cei de peste hotare. Vorbește cu nepoții și strănepoții împrăștiați în întreaga lume prin skype. Privește televizorul, are și emisiunile ei preferate. Cap de listă sunt cele cu cântece populare, dar și filme. Ultimul privit a fost Suleiman Magnificul. Ziua așteaptă oaspeți. Se bucură amarnic când vine cineva la dânsa în ospeție, semn că nu a fost uitată. Oftează și spune că ”s-o saturat tăți di mini”. I-a rămas aici o vecină tot învârstă, care vine zilnic s-o viziteze. ”Iaca o aștept și azi poati a vini”.

La plecare, mătușa Parascovia a mers să ne petreacă până la poartă. Cât cobora pragul casei se văita pe arșiță. ”Of, de-ar da Domnu să mai ploaie oleacă că așă-i di frumos tăt în grădină”. Când i-am spus că o să venim pe la ea și la anul, rugând-o să ne aștepte, a râs cu poftă și nu a uitat să mai arunce câte o glumă de a ei ”știu eu, dac nu ni-or găsi nepoții un popă nire pân atunci”.

În cele câteva ore am râs și m-am întristat împreuna cu mătușa Parascovia. Am plâns când a spus cu o voce tânguită cât ii de dor de părinți, de Dionis și de ”copchii duși”. Am râs când am auzit-o cum face ”calcule” când își amintește de diferite momente din viață. Sigur glumele ei nu s-au terminat aici, și nici discuția, și nici amintirile, dar vă asigur că e foarte greu să cuprinzi într-un articol o sută de ani de viață a unui om.
P. S. De la întâlnirea noastră au trecut ceva vreme, timp în care mătușa Parascovia a suflat tortul cu 101 lumânări. Eu îi doresc mulți ani de acum încolo și chiar o rog să se țină de promisiune, să ne vedem și anul viitor.

 
.