Viorica Robina și ascensiunea ei de la femeie de serviciu la instructor auto în Germania

De când am plecat din Moldova (încă nu sunt pregătită să pronunț cuvântul „am emigrat”), soarta mi-a scos în cale mai mulți oameni aflați în aceeași situație, și care prin poveștile lor de viață mi-au atins cea mai sensibilă coardă a sufletului. Unul din ei este Viorica Robina, românca a cărei biografie depășește cu mult limitele unui articol. Mulți o cunosc în calitate de instructor auto, iar mai nou, de consultant în diferite probleme legate de obținerea permiselor auto și integrare în Germania. Eu am cunoscut-o drept o femeie excepțională – puternică, perseverentă și ambițioasă, care mi-a demonstrat că nimic nu poate sta în calea realizării propriilor dorințe. Vă propun să o cunoașteți și voi.

robina5

Epopeea mea a început în anii 90, după căderea regimului Ceaușescu, ani plini cu „de toate” când nu știai ce putea să-ți aducă ziua de mâine. Mulți români au plecat atunci în lumea mare, iar printre ei se număra și fostul meu soț. Le-a fost greu atunci să răzbată dincolo de hotarele României, infinit de greu aș zice eu, fără a intra în prea multe detalii. Dar au izbutit…

Firește, eu am rămas acasă cu doi copii mici „agățați” de poale, două fetițe de doi și trei ani. Locuiam la țară într-un sătuc din județul Timiș. Aveam găini, cățel, purcel și tot ce mai țin țăranii pe lângă casă. Gospodină în toată legea. Ce țin minte e că trăiam într-un „rai” al meu, înconjurată de liniștea pe care doar la sat o poți găsi, rai care din păcate era frecvent umbrit de lipsuri. Banii abia de ajungeau de la o lună la alta. Eram nevoită să mă descurc cum pot și să economisesc la maxim. Făceam de toate acasă, până și săpun. Știu, nu spun nimic nou cu asta. E povestea pe care au trăit-o și alții…

După un an și jumătate a trebuit să las totul, să-mi iau fetele și să-l urmez pe tatăl lor, pe drumul deja bătătorit de el. Mi-am dorit oare acest lucru? Nu! A fost mai curând, decizia fostului soț. Dar i-am apreciat efortul pe care l-a depus pentru a ne face nouă viața mai ușoară.

Prima mea zi în Germania se încadrează perfect în categoria amintirilor pe care nu le poți uita tot restul vieții. Or, după aproape treizeci de ani de la acea zi țin minte frustrarea pe care am trăit-o atunci. Venind în Germania, mai exact în Köln, am fost cazați într-un un lagăr, unde a trebuit să împărțim aceeași locuință cu alte câteva familii. Ba mai mult chiar, am fost separați de socrii, care au venit împreună cu noi. Ca să fiu mai explicită, pe atunci orașele mari erau închise pentru străini. Locuiai acolo unde erai repartizat și nu unde ți-ai fi dorit. Noi am rămas în Köln, datorită soțului. Socrii au avut mai puțin noroc. Ei au fost repartizați într-o cu totul altă localitate, și cazați într-o sală de sport de rând cu alte zeci de familii. Ne hrăneau zilnic într-o cantină mare. Țin minte și acum mesele alea lungi ca la praznic. În prima zi ne-au dat porumb fiert. Mâncam și plângeam. Eu acasă hrăneam păsările cu el, aici îmi hrăneam copii. Nu la o asemenea viață visasem. Auzisem în România, în timp ce îmi pregăteam actele de plecare, că sunt foarte norocoasă că plec, că dacă trăiești în Germania e ca și cum l-ai prins pe Dumnezeu de picior. Și când de fapt… Ulterior, am fost transferați într-o cazarmă pentru militari. Acolo am locuit o perioadă mai îndelungată, și am avut parte de condiții mai decente.

robina6

Au urmat zile și mai dificle, când a trebuit să-mi perfectez tot soiul de acte, stând la cozi cu două fetițe mici, care nu aveau răbdare și mereu plângeau. Zi de zi a trebuit să simt pe propria piele consecințele necunoașterii limbii. Uneori mi se părea că, toți acei funcționari ne considerau niște parveniți din lumea a treia, care nu știu ce înseamnă lingură și furculiță.

Cum am rezistat psihologic în tot acest răstimp? Nicicum. Plângeam zilnic, până nu mai aveam lacrimi, mă linișteam, apoi o luam iar de la capăt. Plângeam după părinții rămași acasă, după colțișorul meu de rai, după tot ce am lăsat în urmă… Mă consolam scriindu-le scrisori pline de suferință și dor, dar care nu au ajuns niciodată să fie expediate… Uneori răbufnea în mine o voce din interior care striga: „Fato, ai doar 23 de ani. Ai primit o șansă care nu i-a fost dată fiecăruia. Termină cu bocitul și fă ceva cu viața ta.”

Îmi trebuia un scop și, într-un final, l-am găsit. Învățarea limbii germane a fost prioritatea numărul unu. Pe atunci nu aveam acces la lecții online, aplicații pe telefon sau diferite cărți. Aveam, însă, ambiție și puțin timp liber după ce adormeau copii. Am început s-o învăț de sine stătător. Priveam zilnic emisiunea „Der Preis ist heiß”, care reclama diferite produse. Eu citeam denumirea lor și auzeam cum se pronunță. Apoi, mergând zilnic la terenul de joacă cu fetele mele scriam în limba română tot ce vedeam în jur, iar acasă căutam traducerea cuvintelor în dicționar. Lucrurile s-au simplificat și mai mult în momentul când copii au mers la grădiniță, iar eu am putut, în sfârșit, să mă înscriu la un curs de limbă germană. Acele patru ore de lecții zilnice erau unica mea speranță, întrucât știam că de ele depinde viața mea și a familiei mele.

robina3

Dar într-o zi în timp ce eram la curs mi s-a făcut rău și am leșinat. Am fost dusă la spital. Mi-am revenit, dar după acea întâmplare nu am mai fost niciodată ca înainte. Mi-am pierdut pofta de mâncare și aveam frecvent crize de panică. Mă transformasem într-un vrac, care trebuia să funcționeze și de care depindeau doi copii. Din păcate, acea stare de rău m-a urmărit mulți de atunci încolo. Ulterior, diagnoza pe care mi-au pus-o medicii a fost „lipsă de calciu”, deși eu știu că era mai degrabă acel dor mocnit de casă, care m-a urmărit peste tot. Cu toate acestea, a trebuit să-mi caut un serviciu. Am început să fac curățenie în casa unei familii de nemți. Ce țin minte despre acel prim job al meu?  Că trebuia să fac menaj mergând în degete, ca să nu îi trezesc pe stăpânii casei și să ies la plimbare cu câinii lor, de care eu mă temeam enorm. Și totuși, anume la ei am învățat ce înseamnă curățenie, un plan bine structurat, respect și bunătate.

După ce am absolvit cu „sehr gut” cursul de limbă germană, am făcut altul de orientare pentru a decide ce pregătire profesională aș putea face pe viitor. În clasa mea erau numai nemți. Toți vorbeau germana și strâmbau din nas când încercam să spun și eu ceva. Atunci mi-am jurat că o să învăț așa de bine cursul încât într-o zi vor apela ei la mine după ajutor. Și așa a fost. Mă rugau să îi ajut să facă contabilitate, pentru că ei nu prea înțelegeau cum se face bilanțul. Așadar, am ales comerțul. Cunoșteam de acasă ce presupune meseria de vânzătoare și îmi convenea. Era un job pe care îl puteam face de dimineață, astfel ca după amiază să fiu acasă cu familia.

Mi-a luat doi ani să-l termin, iar în paralel am continuat să fac curat pe la casele oamenilor. Între timp, ne-am mutat într-un apartament mai spațios, fără ploșnițe și igrasie. Totodată, am făcut școală auto. Pe atunci nu îmi plăcea să conduc, pentru că îmi era frică, dar nici prin cap nu îmi trecea că anume carnetul de șofer îmi va aduce „o bucată de pâine pe masă”. Ulterior, am renunțat la orele de curățenie, în favoarea unui job de chelneriță într-o coferătie, apoi am lucrat ca asistentă medicală într-o clinică privată. Eram mândră de mine pentru că în câțiva ani reușisem atâtea să fac, și asta îmi dădea puteri de mult mai multe, așa că împreună cu fratele meu Costel am deschis o firmă de împachetat, paralel cu job-ul pe care-l aveam deja. Din păcate, afacerea a mers foarte prost așa că după un an a trebuit să o închid. M-am ales cu niște datorii astronomice și cu o lecție bună despre cum funcționează antreprenoriatul individual în Germania.

Nici în familie lucrurile nu stăteau mai bine, ceea ce a și dus, inevitabil, în 1996 la divorț. Fetele au rămas cu tatăl lor și cu fosta soacră, care în acea perioadă se mutase cu noi. Eu a trebuit să-mi caut o altă chirie, și s-o încep iar de la capăt. Dar nu asta contează, ci faptul că azi, de la înălțimea anilor pe care îi am, decizia greșită de a mă separa în acel moment de fetele mele, mă urmărește pentru tot restul vieții. Deși am ținut legătura cu ele, și ne-am întâlnit cu regularitate la fiecare sfârșit de săptămână, nu le-am avut alături tot timpul.

robina7

În toamna aceluiași an l-am întâlnit întâmplător pe fostul meu instructor auto la un automat de bilete de parcare. Am reluat legătura, comunicam frecvent și într-o zi el mi-a propus să devin instructor auto. Am acceptat, deși nu mă simțeam pe deplin pregătită. Pentru asta a trebuit din nou să învăț și să fac zilnic naveta Köln-Dusseldorf timp de cinci luni, pentru a obține certificatul de instructor. Asta a presupus să iau, inclusiv, permisul auto pentru camion și motocicletă, precum și să învăț pe rupte din cărți de legislație, mecanică și pedagogie. Să spun că mi-a fost greu, înseamnă să nu spun nimic. Uneori mi-a fost imposibil de greu, pentru că de multe ori nu înțelegeam mai nimic din ceea ce se spunea acolo – termeni complicați, unii lungi cât un rând de carte. Dar, nu m-am dat bătută, am învățat până am ținut în mână certificatul de instructor auto.

Primii mei elevi au fost un tânăr neamț și o englezoaică. În loc de 45 de minute cât trebuia să dureze o lecție, făceam cu ei câte o oră și jumătate, pentru că nu știam foarte bine traseul și frecvent ne rătăceam. Dar am muncit și am perseverat, uneori câte 15 ore pe zi. Dacă aș aduna kilometrii făcuți împreună cu elevii mei pot spune că am înconjurat pământul de 30 de ori. Astfel, în 2004 am reușit să deschid prima mea școală auto, în 2008 – a doua, iar în următorul an încă una. Din 2004 până acum am avut mii de cursanți, am legat mii de prietenii și am aflat tot atâtea destine umane, unele demne de scenarii de film.

49949842_232619247674548_8296292256407617536_n

Despre una din aceste istorii am făcut acum doi ani o postare pe internet. Era drama unui român care trăise o experiență nefericită legată de obținerea permisului în Germania. Cauza? Lipsa de informație. Rezonanța ulterioară a acestei postări m-a surprins. În următoarele zile am fost asaltată de sute de români care mi-au cerut sfatul în diferite situații. A fost un moment de cotitură pentru mine, întrucât atunci am realizat cât de puțin informați oamenii. Am conștientizat că este nevoie de ajutorul meu în toată Germania, nu doar local. Așa a apărut pagina mea pe internet (prima din cele cinci) „Viorica Robina – INDEPENDENTA instructor auto și Consilier MPU (Medizinisch Psychologische Untersuchung)”, pagină pe care obișnuiesc să împărtășesc toată informația pe care o dețin privind permisele auto germane. Tot la sugestia oamenilor am tradus manualul de legislație auto în limba română, și am început să fac webinare online, pentru a-i ajuta pe toți cei care fac școală auto și nu cunosc limba germană. Apoi, am creat „Noi pentru voi – Ajutor pentru integrare Germania“, o altă pagină pe facebook unde plasez toată informația legată de integrarea în Germania; „Școala de germană online-offline”, unde fac frecvent cursuri online gratuit cu cei care vor să învețe limba; „Foaia cu vești bune” a fost inițiată pentru a scrie despre toate trăirile mele zilnice până la vârsta de o sută de ani, vârstă la care mi-aș dori să ajung. Scriu nu pentru a trezi mila cititorilor, ci respectul și dorința de a învinge indiferent de situație. Și dacă din o sută de oameni cel puțin unul va reuși să iasă învingător luând ceva bun din postările mele, înseamnă că scopul meu a fost atins; și ultima, dar nu cea din urmă pagină este „Independenta – O femeie de rând în drum spre succes și împlinire”, este dedicată exclusiv femeilor din diasporă (și când spun diasporă mă refer nu doar la România, ci și la Republica Moldova), care au reușit să își depășească condiția de simple angajate și să exceleze… Mă bucur pentru ele, iar visul meu e să le adun pe toate la un loc. Sper ca prin poveștile lor viață să le ajutăm și pe alte femei să își vadă visele împlinite. De ce spun asta? Pentru că de-a lungul activității mele am întâlnit sute de femei inteligente, unele cu câte două facultăți finisate, dar care de ani de zile lucrează în calitate de menajere, vânzătoare etc. Nu sunt nici acestea niște munci de neglijat, dar ele pot mai mult, mult mai mult.

robina

Am avut o viață plină cu de toate, care nu încape într-un singur articol. Obstacole, probleme de sănătate, afaceri ratate, datorii, dezamăgiri, zeci de locuințe închiriate și multe job-uri, unele dintre ele extrem de extenuante, episoade lungi de depresie și obișnuința de a o lua de la zero după fiecare rateu. Pe toate le-am trăit. Mi-ar lua o zi și o noapte să ți le povestesc pe toate, de aceea lucrez deja la carte autobiografică. Dar toate acestea au fost un fleac pe lângă pierderea tragică în urma unui accident rutier a fratelui meu Costel, unicul meu susținător și confident.

A fost cale lungă și cu multe cotituri de la tânăra care acum trei decenii a pășit pentru prima dată pe pământ german și până la Viorica Robina pe care o știți acum. Azi, la înălțimea anilor mei, pot să vă spun cu certitudine – nimic nu-i imposibil în viața asta! Trebuie doar să vrei! Doar că succesul nu apare peste noapte! Câte zile m-au găsit muncind de la ora trei dimineața, știu doar eu. Dar, am făcut-o pentru a-mi depăși propriile limite. Între timp, am învățat să trăiesc după regulile de aici. Sunt foarte ordonată și punctuală. Țin o agendă în care îmi notez absolut toate întâlnirile, inclusiv și vizitele la proprii copii și nepoți. Da, ceea ce înainte îmi părea straniu, ca să nu zic deplasat, acum face parte din mine. Azi pot spune cu certitudine – Germania este casa mea, pentru că aici mi-am trăit toată viața mea de matur. Iar atunci când spun România, în minte îmi vin frumoasele cântece ale lui Dan Spătaru și Irina Loghin, mirosul rufelor proaspăt spălate, aflate în bătaia vântului, al legumelor și fructelor culese numai ce din grădină, cântecul păsărilor și aici lista ar putea continua.

Planuri de viitor pentru următorii cinci ani? Planurile mele sunt de durată mai lungă. Precum spuneam mai sus, mi-aș dori să ajung până la vârsta de 100 de ani, așa că vreau să vorbesc despre anul 2067. Mă văd pe scenă, înconjurată de copii, nepoți, strănepoți, sănătoasă, fericită și împlinită. În sală sunt sute de oameni cărora le-am influențat viața pozitiv, cu gândurile mele scrise, cu vorbele sau cu faptele. Eu cred că totul e realizabil. Tu ce zici?”

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s